Pe 2 iulie ne-am despărţit de Elie Wiesel.
În „Noaptea” sa, un scurt roman autobiografic, tradus în multe dintre limbile pământului, ne propunea unul dintre cele mai importante jocuri cu conştiinţa: ameninţările asupra uitării: „Dacă martorul s-a străduit şi a ales să depună mărturie, a făcut-o pentru tinerii de azi, pentru copiii care se vor naşte mâine: nu vrea ca trecutul lui să devină viitorul lor”.
A plecat dintre noi cu discreţie deşi, dacă ai răbdare să urmăreşti, aproape nu există voce importantă care să nu-i fi anunţat îndepărtarea. Căci, în cele din urmă, Elie Wiesel nu este un simplu supravieţuitor al Holocaustului ci spiritul care a ales să nu tacă, să nu obosească vorbind despre oroare, să ţină deschisă rana cumplită pentru a nu reveni boala fără egal a secolului trecut.
S-a născut în România, la Sighetu- Marmaţiei, în 1928, într-o familie de evrei, într-un loc care a devenit, în perioada comunistă, simbol al martiriului eroilor idealurilor libertăţii şi bunei cuviinţe sociale. Memorialul Sighet, apărut pe inventarul torturilor şi crimelor petrecute în lagărul totalitar din oraş, se străduieşte să ţină trează amintirea unui regim torţionar. Nu există, însă, nicio reconstituire a unei alte crime: ghetourile din al Doilea Război Mondial. „Locuitorii din oraşul meu îi ajutau pe cei săraci, dar nu-i iubeau deloc” scria Elie Wiesel. Astăzi, locurile acestea din Maramureş sunt promovate drept destinaţii turistice cu o inconfundabilă amprentă de tradiţie populară şi de civilizaţie, ca unul dintre ultimele locuri ale unui Paradis pierdut.
Pierderea unei jumătăţi din Transilvania, în vara anului 1940, în favoarea Ungariei, a stabilit şi evoluţia ulterioară a unei mari conştiinţe mondiale: Sighetul a intrat sub administraţie ungară şi a avut de-a face cu politica oficială de Holocaust a autorităţilor de la Budapesta. Nu ştim dacă lucrurile s-ar fi petrecut similar într-o istorie factuală: guvernul lui Ion Antonescu a stabilit, şi el, lagăre şi provincii desemnate drept închisori ale morţii pe motive rasiale cu argumente şi explicaţii de natură politică. Pentru că, nu-i aşa, cedările teritoriale din 1940 nu puteau fi aruncate pe seama venalităţii clasei politice, a indiferenţei administraţiei şi a lipsei cronice de proiecte de ţară ci, mai simplu, pe simpatiile bănuite pentru bolşevism ale comunităţilor de evrei.
Experienţa lagărului de la Auschwitz a construit, prin vocea şi mintea lui Elie Wiesel, memoria inconfundabilă a Răului absolut. Mărturia ororii a devenit pentru tânărul ieşit de acolo suprema raţiune a existenţei umane. Şi nu a obosit, vreme de şapte decenii, să explice şi să avertizeze.
În 1986 a primit Premiul Nobel pentru Pace. Publicase, până atunci, această carte a experienţei destructurării fiinţei, „Noaptea”, şi multe alte volume, eseuri, articole. A scris „Noaptea” imediat după Războiul Mondial, aşezat modest în capitala Franţei, angajat pe 30 de dolari lunar al cotidianului israelian „Yediot Aharonot”. A participat, neobosit, la structurarea instituţiei memoriei universale asupra a ceea ce a însemnat Holocaustul, a acceptat fără rezerve să însoţească, pe firul istoric, discursurile şi acţiunile celor mai importanţi lideri ai lumii. Pe toţi i-a invitat, şi le-a fost ghid, pe câmpul pustiu al barăcilor de la Auschwitz. A respins cu onoare onorurile: în 2006 i-a fost oferită funcţia de prim ministru al Israelului, cea mai importantă în stat. A comentat, doar, că el este un simplu scriitor, nu poate face mai mult.
În România natală, Elie Wiesel a fost acceptat foarte târziu ca o voce. Abia în 2001 Academia Română a stabilit că îi poate ceda un fotoliu de membru de onoare. Autorităţile din oraşul maramureşean natal au început, după aceea, demersurile pentru înfiinţarea unui muzeu memorial. Şi, în plus, Institutul Naţional pentru Studierea Holocaustului din România îi poartă numele. E foarte puţin probabil să întâlneşti în secolul al XX-lea un om mai important pentru universalitate, născut în România. Şi, totuşi, a avut parte de o atât de mare discreţie în ţara natală.
A fost Elie Wiesel fericit? Este întrebarea pe care David Weiss Halivni, născut şi el în acelaşi Sighet evreiesc, profesor la Columbia University şi martor, şi el, al Holocaustului, a adresat-o omenirii, prin intermediul unui cunoscut cotidian din Ierusalim. Nu poate răspunde cineva acestei provocări. Singura certitudine este aceea replicată tot de Elie Wiesel: „viaţa mea este viaţa unui martor care se consideră obligat, din punct de vedere moral şi uman, să împiedice duşmanul să obţină o victorie postumă, ultima, ştergându-şi crimele din memoria oamenilor”.
Foto Elie Wiesel: www.contributors.ro
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
