Există printre noi oameni care ştiu exact cum arată răul de maşină, în timpul unor călătorii mai lungi. Nici şoferul, nici compania dinăuntru şi nici măcar marca automobilului nu te salvează de la senzaţia fizică dizgraţiosă. De ceva vreme, însă, medicii au găsit soluţia diferitelor pastile minune şi, cel mai adesea, o astfel de expediţie poate fi îndurată de toţi aceia care acuză simptomele.
„America întâi de toate!” a fost sloganul care a condus la victoria detaşată a lui Donald Trump în alegerile prezidenţiale din noiembrie 2016. Şoferul acesta care are misiunea de a conduce întreaga planetă a promis electoratului, în timpul campaniei, un traseu extrem de palpitant: mulţi s-au înghesuit să vadă cum este. Şi, la aproape o lună de când s-a aşezat la Casa Albă, şi America, şi lumea au început să acuze răul de maşină. Instituţiile fundamentale ale Americii – Congresul şi Justiţia în primul rând – au rolul clar stabilit de a reduce din intensitatea bolii, avertizând, minimalizând sau chiar ignorând deciziile prezidenţiale. Nici nu putea să se întâmple altfel, în politica externă, de pildă, atâta vreme cât şi preşedintele Donald Trump, şi secretarul de Stat Rex Tillerson, sunt complet lipsiţi de experienţa administrativă a diplomaţiei oficiale.
Multe au fost promisiunile radicale ale lui Donald Trump în ceea ce priveşte relaţia dintre S.U.A. şi lume şi puţine, până acum, ceea ce a pus în practică. Obiectivul fundamental al noului preşedinte este acela de a anula moştenirea Administraţiei Barack Obama dar acest lucru este, se dovedeşte, un lucru extrem de complicat. Ceea ce poate face Donald Trump este să adauge nuanţe şi, da!, să pună pragmatismul într-un rol de protagonist. Sigur, să stabilească şi noile priorităţi americane pe glob. În general, însă, ceea ce America are de administrat pe glob, în calitatea ei de cea mai importantă putere a lumii, nu poate fi schimbat peste noapte nici măcar de un preşedinte atât de impulsiv şi atipic cum este actualul locatar de la Casa Albă. În principiu, Donald Trump a promis prea mult şi, în luna lui de miere, a avut parte de câteva obstacole, femei în primul rând, care l-au silit să nu arunce la gunoi aproape niciuna dintre regulile cu care America a obişnuit lumea.
Imaginea cea mai concludentă a ce se poate face este aceea pe care câţiva ziarişti au ţinut să o prezinte lumii întregi pe 27 ianuarie, la fix o săptămână după discursul de inaugurare. Donald Trump, cel mai puternic şef de stat al lumii, are fobie de scări şi a fost nevoie de mâinile delicate ale prim-ministrului britanic Theresa May pentru a fi ajutat să urce în salonul pentru convorbiri oficiale. Acolo, fericit, a arătat oaspetei sale bustul lui Winston Churchill, readus în Salonul Oval după ce fusese trimis în depozitul de la subsol al imobilului de către predecesorul Barack Obama. Deşi presa britanică şi americană a speculat intens că Trump şi May ar putea avea o relaţie politică intensă, specială, asemănătoare celei dintre Ronald Reagan şi Margaret Thacher din anii 1980, lucrurile încă nu sunt aşezate în acest mod. Theresa May, la fel ca şi energica ei predecesoare Margaret Thatcher, nu s-a lăsat intimidată de Trump şi i-a cerut acestuia, şi a obţinut, declaraţii politice importante: promisiunea Americii privind încheierea rapidă a unor acorduri comerciale bilaterale generoase şi aprecierea Brexitului drept o decizie normală şi justă. Chiar în condiţiile în care Marea Britanie părăseşte Uniunea Europeană, ea va rămâne unul dintre cele mai eficiente instrumente americane în aprecierea şi stabilirea priorităţilor Europei. A dovedit-o, cel mai recent, în cazul României, la începutul lunii februarie, în momentele desfăşurării crizei de încredere traversate de guvernul lui Sorin Grindeanu, în urma adoptării nefericitei ordonanţe de urgenţă ce urma să primenească codul penal. Ambasadorul de la Bucureşti, Paul Brummel, a atacat răspicat „natura foarte limitată a consultării publice” şi, mai ales, a exprimat îngrijorarea clară că textul legii „ar putea să reducă domeniul de aplicare în cazul infracţiunii de corupţie”.
„Mesagerul european al lui Donald Trump”, cum este desemnat prim-ministrul britanic, a reuşit să impună o victorie totală şi categorică la Washington în doar câteva ore: şeful Administraţiei de la Casa Albă a ţinut să amplifice acest succes feminin insistând în faţa publicului că îşi doreşte o relaţie cu Theresa May mai puternică decât aceea a „poveştii de dragoste politică” dintre Reagan şi Thatcher. Iar „New York Times” din aceeaşi zi de 27 ianuarie titra, pur şi simplu, ca o concluzie a dialogului: „Donald Trump şi Theresa May: un cuplu nepereche”.
Nici cu Republica Populară Chineză, cel mai important partener comercial şi financiar al S.U.A., lucrurile nu sunau bine în campania electorală şi în perioada imediat următoare alegerilor. Donald Trump a atacat frontal o problemă majoră a geopoliticii actuale: rolul Beijngului în noua ordine internaţională şi stabilirea responsabilităţilor statului chinez în regiunea Asiei de Est şi de Sud Est, în Pacific şi în lume. Un stat cu un regim politic nedemocratic, cu puternice relaţii parteneriale cu principalele puteri economice ale lumii are şi obligaţii, spunea Trump. Principiul instalat în diplomaţia americană de preşedintele Richard Nixon şi secretarul său de Stat, Henry Kissinger, în 1972, acela al „unei singure Chine” nu ar mai fi obligatoriu atâta vreme cât Republica Populară Chineză nu este interesată în schimbarea majoră a paradigmei în care funcţionează. Şi, ca să fie convingător, Donald Trump s-a lăsat pradă discuţiilor curtenitoare cu o altă doamnă care poate schimba geopolitica lumii: preşedinta Taiwanului, Tsai Ing-wen. Deşi nu a promis nimic iniţial, Trump a lăsat clar să se înţeleagă că Washingtonul mizează pe autorităţile de la Taipei în reglementarea dificilelor controverse din Asia de Sud- Est şi Pacific, inclusiv pe o nouă formulă (cu aliaţii tradiţionali Japonia şi Coreea de Sud) în stabilirea responsabilităţilor nucleare ale R.P.D. Coreene şi eliminarea regimului totalitar de la Phenian. Reacţiile R.P. Chineze au fost prompte şi nervoase, cele ale lui Trump extrem de pragmatice în a se asigura că America va fi ajutată să găsească o soluţie. Abia o discuţie foarte lungă, telefonică, la 9 februarie, între Casa Albă şi preşedintele R.P. Cineze, Xi Jinping, a restabilit vechea formulă diplomatică a „unei singure Chine”. „Cred că S.U.A. şi China – a declarat preşedintele Xi imediat după ce a închis telefonul – sunt parteneri cooperanţi şi, prin eforturi comune, vom împinge relaţiile bilaterale spre un nivel înalt, nemaiîntâlnit în istoria noastră”. Nici preşedinta Taiwanului, Tsai Ing-wei, partenera iniţială a preşedintelui american, nu a aşteptat prea mult să replice că ţara sa „este interesată să menţină relaţii bune cu S.U.A şi China”.
Pragmatic cum îl ştim, Donald Trump poate suna acum când doreşte, şi la Beijing, şi la Taipei. Cel mai sigur o reconfigurare a geopoliticii în Asia de Est şi în Pacific va pleca de la o idee simplă, dar centrală: R.P. Chineză poate fi oricând anunţată că există un Taiwan în aplicarea intenţiilor americane.
Nici cu Rusia preşedintelui Vladimir Putin imaginea noii Americi nu era, şi încă nu este, clar conturată. O bună parte dintre preocupările liderilor lumii este legată de faptul că Donald Trump ar putea să capituleze de la poziţia fără echivoc adoptată de fostul preşedinte Barack Obama în ceea ce priveşte sancţiunile şi condamnarea Kremlinului pentru încălcarea integrităţii Ucrainei, ameninţările la adresa statelor de pe frontul răsăritean al NATO şi implicarea în conflictul armat din Siria. Cu atât mai mult cu cât, chiar la începutul acestui an, Trump a desemnat un alt adversar potenţial al noii Americi: NATO. O alianţă „învechită”, obligată să se reformeze şi să se susţină financiar mai mult decât a fost obişnuită în trecut. Imediat după câştigarea alegerilor, fostul ambasador american la Moscova, Michael Mc Faul, declara pentru cotidianul belgian „La Libre Bélgique” că „Ucraina este marele perdant al venirii lui Trump la Casa Albă”. Pare că nici în acest caz lucrurile nu stau tocmai aşa.
Suspiciunile unei reformulări de politică americană la frontierele răsăritene ale alianţei militare nord- atlantice au fost anulate, recent, tot de una dintre doamnele care conduc destine. Preşedintele Donald Trump a trimis o scrisoare preşedintei Lituaniei, Dalia Grybauskaite, în care spune cât se poate de explicit că susţine „integritatea Ucrainei”. Cu alte cuvinte, relaţia dintre S.U.A. şi Rusia, oricum s-ar anunţa ea în viitorul imediat, va avea drept fundament nerecunoaşterea ocupării de teritorii ucrainene de către Federaţia Rusă, prin diverse metode, administrative sau militare. Şi nu doar atât. Prin intermediul aceste scrisori adresate şefei statului lituanian, Donald Trump anunţă ceea ce toate capitalele est- europene aşteptau de ceva vreme: reasumarea interesului american pentru securitatea lor în faţa ameninţărilor Rusiei: „Lituania este un aliat valoros al NATO, care oferă un exemplu prin angajamentul faţă de apărarea comună, evidenţiat prin creşterea cheltuielilor de apărare, pentru a îndeplini criteriile convenite în cadrul NATO”. Cazul Lituaniei este similar şi pentru Letonia, Estonia, România şi Polonia, adică întregul „cordon sanitaire” de la Marea Baltică la Marea Neagră. Iar recenta intervenţie, dură şi neformală, a Departamentului de Stat în a atrage atenţia guvernului de la Bucureşti că Washingtonul vrea un aliat care să nu facă paşi înapoi în lupta împotriva corupţiei denotă un interes major, special, pentru România şi ceea ce reprezintă ea în relaţiile bilaterale şi instituţionale.
Nici bărbaţilor de stat Donald Trump nu le mai ţine minte promisiunile. Dacă în luna septembrie 2016, într-unul dintre luxoasele saloane din Trump Center, viitorul preşedinte îl asigura pe prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu că, imediat după instalarea Administraţiei sale, va muta sediul ambasadei S.U.A. de la Tel Aviv la Ierusalim, astăzi, înainte de întâlnirea oficială dintre cei doi, programată la 15 februarie, lucrurile nu mai stau aşa. Într-un amplu interviu acordat cotidianului „Israel Nayom”, preluat şi de „Haaretz”, preşedintele S.U.A. a transmis că decizia transferării ambasadei „nu este o decizie simplă” şi că, acum, se gândeşte serios la acest lucru. Iar colonizările israeliene în Cisiordania, aprobate fără rezerve în timpul campaniei electorale, ar trebui „regândite”, cu scopul de a se ajunge la o „mare pace” între Israel şi Autoritatea Palestiniană. Cotidianul israelian mai redă un fragment din gândirea noului Donald Trump, care nu mai seamănă deloc cu exuberanţa afişată la sfârşitul anului: „nu sunt dintre aceia care cred că avansul coloniilor evreieşti în teritoriile palestiniene este un lucru bun pentru pace”.
Ce ne mai poate rezerva Donald Trump după luna lui de miere la Casa Albă? Un răspuns poate veni, ca atare, pe fondul discuţiei sale lungi cu preşedintele Afganistanului, Ashraf Ghani, relatată copios de „Washington Post”: în faţa insistenţelor şefului statului de la Kabul ca America să sporească interesul militar şi financiar pentru eliminarea influenţelor teroriste şi islamist radicale din ţara sa, şeful Casei Albe nu a respins ideea. Dar a mai adăugat ceva: S.U.A sunt interesate şi vor să se implice în exploatarea imenselor rezerve miniere ale Afganistanului.
Între resursele vechi ale politicii tradiţionale şi interese pragmatice evidente, Donald Trump a reuşit, până acum, să nu schimbe mai nimic din coordonatele politicii externe americane. Îl aşteaptă, desigur, dosarele fierbinţi ale Orientului Mijlociu, relaţiilor cu Rusia, cu Europa, cu zona Pacificului şi cu NAFTA. Dar cine poate paria că, fiecare, nu va primi acelaşi răspuns ca al preşedintelui afgan: şi securitate, şi minele?
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
