Fidel Castro Ruz, care conducea Cuba de la 1 ianuarie 1959, ne-a făcut hatârul şi a murit. La 25 noiembrie 2016, fix la ora 22.29 după cum a înştiinţat singurul canal de televiziune existent pe insulă. Desigur, singurul cotidian, oficiosul Comitetului Central al Partidului Comunist Cubanez, „Granma”, s-a apucat să scrie de câteva zile, cu litere mari, articole sub titluri precum : „Toată Cuba alături de Fidel!”, „Fidel, un exemplu de etică şi patriotism”, „Disciplină, loialitate, curaj”.
Dinspre capitalele lumii au curs mesaje care de care mai emoţionante, multe dintre ele depăşind rigorile stricte, ceremoniale. Aşa cum sunt, de pildă, cele trimise de preşedinţii Venezuelei, Nicolas Maduro, al Salvadorului, Salvador Sanchez, al Ecuadorului, Rafael Correa, al Mexicului, Enrique Pena Nieto sau ale destituitei pentru corupţie preşedinte al Braziliei, Dilma Rousseff. Xi Jinping, secretarul general al Partidului Comunist Chinez, a transmis Cubei şi lumii că „poporul chinez a pierdut un tovarăş bun şi sincer”, amintind că Havana a fost prima capitală din continentele americane care a stabilit relaţii diplomatice cu Republica Populară Chineză. Vladimir Putin, preşedintele Federaţiei Ruse, a invocat „prietenia adevărată şi loialitatea” lui Fidel Castro faţă de Kremlin. Cam în aceeaşi cheie şi-au scris discursul funerar şi liderii Republicii Socialiste Vietnam.
Liderii Europei occidentale nu s-au putut abţine puhoiului de lacrimi, cei mai reprezentativi fiind, aşa cum ne-au obişnuit întotdeauna când au ocazia de a tâmâia vreo dictatură scabroasă, preşedintele Comisiei Europene, luxemburghezul Jean Claude Juncker sau emotivul comisar pentru Afaceri Externe al Uniunii Europene, italianca Federica Mogherini. Lor li s-a alăturat prim- ministrul Canadei, Justin Trudeau, fiul lui Pierre Elliot Trudeau, cel care a condus Canada un deceniu şi jumătate (1968- 1979 şi 1980- 1984), şi despre care se ştie că avea o mare slăbiciune în prietenie: exact pe Fidel Castro. Din acest motiv, legat mai degrabă de o pasiune de familie, Canada a ţinut să omagieze Cuba, cum a făcut mereu în ultimele decenii, şi cu prilejul funeraliilor lui „El Lider Maximo”. Cum cealaltă pasiune a vieţii lui Pierre Trudeau a fost actriţa şi cântăreaţa Barbra Streissand, e interesant de urmărit cum ar fi cursul relaţiilor dintre Canada şi S.U.A. într-un alt moment de viitor, la fel de nefericit, şi care îl va găsi pe Justin tot în biroul Executivului de la Ottawa. Justin Trudeau se poate întrece în emoţii cu mult mai cunoscutul Diego Maradona, care a plâns în hohote când l-a invocat pe mortul celebru din Cuba: „a fost al doilea meu tată” a transmis fotbalistul argentinian.
Mitul revoluţionarului etern, reprezentat de Fidel Castro din chiar momentul loviturii de stat din 1 ianuarie 1959, când l-a alungat din Palatul Prezidenţial pe un alt dictator, Fulgencio Batista, este ceva obişnuit Americii Latine. Politica înseamnă aici, de regulă, luptă armată pentru independenţă şi libertate (deşi au trecut două secole de când statele continentului s-au eliberat de sub tutela Spaniei), unitate naţională în faţa duşmanului etern, reprezentat de S.U.A., dar, mai ales, formule extravagante, risipitoare şi năuce de ideologii şi lideri, care mai de care mai longevivi, mai lipsiţi de coerenţă democratică, mai corupţi şi mai dedicaţi grupurilor de interese. Vorbea Fidel Castro, cândva, la Universitatea din Havana, în 1966, că „totul trebuie pus înăuntrul Revoluţiei, nimic nu trebuie să stea în afara ei”. Rezultatul: după două secole de libertate, continentul latino- american încă este în căutarea libertăţilor democratice, a stabilităţii instituţionale, a unui nivel de trai comparabil cu vecinii nord- americani anglo-saxoni. Cuba, de pildă, abia sub dictatura lui Fidel a reuşit să asigure asistenţă medicală întregii populaţii şi să elimine analfabetismul, măsuri privite cu invidie de toate statele continentului.
Cuba nu a avut şansa să fie niciodată o democraţie, după eliberarea de sub dominaţia spaniolă, în 1898, şi proclamarea independenţei, în 1902. Interesele majore ale S.U.A. şi vecinătatea cu coastele Floridei, la fel de mult ca şi ipocrizia Administraţiilor de la Washington şi a elitelor sale, au transformat insula într-un „bordel american”, unde se putea trafica oricând, oriunde şi oricât prostituţie, jocuri de noroc, droguri şi marfă de contrabandă. Răsturnarea regimurilor pro-americane, prin „Revoluţia” lui Fidel Castro, la 1 ianuarie 1959, nu a condus Cuba spre un regim liberal. Aliatul american a fost înlocuit cu U.R.S.S. şi, în lipsă de soluţii şi de mijloace materiale pentru supravieţuire, ideile politice s-au transformat, încet dar sigur, în comunism. Eşecul intervenţiei militare din Golful Porcilor, din 1961, sprijinită şi finanţată de sex- simbolul John F. Kennedy, ca şi criza rachetelor nucleare sovietice (1962) ce, instalate pe insulă, ar fi putut distruge S.U.A., au trimis Cuba direct în tabăra statelor comuniste, sprijinită economic şi militar de Kremlin. În timpul „Războiului Rece”, banii şi soldaţii Cubei au fost trimişi în multe zone de conflict, pentru cauza comunismului şi a revoluţiei mondiale. Doar războiul civil din Angola şi fragilul regim marxist din Nicaragua anilor 1980 sunt exemple edificatoare de implicare a lui Fidel Castro în marea politică mondială, cu sprijin logistic sovietic şi discurs incendiar eliberator, anti-imperialist. Regimul instalat în Cuba nu a fost nici revoluţionar şi nici în sprijinul poporului: a fost o dictatură sinistră şi brutală, cu represiuni la adresa vocilor de opoziţie, cu performanţe modeste în economie şi societate, cu banalitatea corupţiei în sistemul administrativ şi în instituţiile de stat.
Cum a evoluat Cuba sub Fidel Castro şi fratele lui, adică de aproape şase decenii, e bine să urmăriţi orice imagine din Havana zilelor noastre: o călătorie rapidă şi halucinantă înapoi în timp. Un decupaj din paginile de istorie, din vremea imediat următoare celui de-al Doilea Război Mondial. Un fel de Românie dinaintea lui 22 decembrie 1989.
Cuba reprezintă, după R.P.D. Coreeană, al doilea exemplu de comunism dinastic. Dictatorul Fidel Castro a cedat o bună parte din prerogativele conducerii către fratele său, Raul, în 2006. De atunci, a apărut tot mai rar în public şi evoluţia insulei totalitare a avut destule momente eretice în favoarea unei liberalizări timide a economiei şi a sistemului de proprietate dar şi de deschidere faţă de eternul rival şi duşman, „Imperiul” S.U.A.
Regimul totalitar cubanez a primit, când Fidel era muribund, şi veşti bune. Preşedintele Barack Obama a vizitat Havana, în martie 2016, prima a unui preşedinte american în Cuba după 1928. Deschiderea timidă a dialogului cubano- american poate fi menită a asigura o tranziţie paşnică de la dictatura comunistă spre un regim politic liberal şi constituţional în Cuba. Căci este greu de crezut că după moartea lui Fidel Castro insula comunistă va rămâne încremenită în totalitarism: deja fratele Raul Castro a anunţat că va preda mandatul de lider în 2018.
Preşedintele ales al S.U.A., Donald Trump, a atacat violent memoria lui Fidel Castro în chiar momentele de emoţie ale anunţului morţii: l-a desemnat drept un „dictator brutal”, care lasă o „moştenire de execuţii, hoţie, suferinţă inimaginabilă, sărăcie şi încălcare a drepturilor fundamentale ale omului”. Raul Castro, urmaşul Revoluţiei ce durează de şase decenii, va aniversa 86 de ani şi nu este clar dacă se va mai găsi cineva din familia Castro care să preia destinele Cubei, după modelul Kim, în Coreea de Nord. Tranziţia foarte timidă declanşată în 2006, în economie şi turism, este posibil să provoace breşe uriaşe, mai ales acum că mitul emoţional al lui Fidel Castro nu mai este încarnat de o persoană ci este doar o amintire.
Toate dictaturile au făcut apel la eroi fără moarte şi, toate, mai devreme sau mai târziu, au fost aruncate la coşul de gunoi. A venit vremea Cubei şi merită să îi dorim succes!
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
