Mandatul președintelui Institutului Cultural Român, Andrei Marga, s-a încheiat. Printr-o revocare și o demisie, într-o ordine incertă. Abrupt sau previzibil, depinde cum privim.
Pentru cei familiarizați cu profilul clujeanului (fost ministru de externe, fost ministru al Educației, fost rector al Universității din Cluj, profesor de filozofie, membru marcant al PNL) și de susținerea de care s-a bucurat din partea liderului li-beral Crin Antonescu, ar putea părea o mișcare neașteptată. Cei care au văzut în debarcarea lui Marga un lucru previzibil o pun pe seama câtorva evenimente recente:
1. Agravarea disensiunilor din cadrul USL;
2. Rezultatul unui troc prin care liberalii au primit conducerea Casei Naționale de Asigurări de Sănătate în schimbul renunțării la ICR;
3. Conflicte tot mai dese între ICR și Ministerul Afacerilor Externe, condus de Titus Corlățean;
4. Presiunile Germaniei, țara de unde Victor Ponta s-a întors hotărât să-l revoce pe Marga, și, între paranteze fie spus, pe ai cărui cetățeni aflați în vizită în România tânărul ardelean îi turna la Securitate înainte de ’89 (ca informator, sub numele de cod „Horia“).
Aducerea la normal: o cultură a publicului larg
Încă din momentul în care ICR a fost înzestrat, la 11 septembrie 2012, de bagheta magică a senatorilor cu o nouă echipă, în frunte cu președintele Andrei Marga, scepticii și-au pus mâinile în cap. Vremea avea să le dea dreptate. Imediat, Marga anunța paradoxala „aducere la normal“ tocmai a uneia dintre instituțiile culturale cele mai prestigioase și mai credibile pe plan extern. S-a trecut iute la înlocuirea unor proiecte cu „impact instituțional“ în țările-gazdă, cu proiecte cu „impact la publicul larg“. S-a conturat așadar transferul – catastrofal pentru România anului 2013 – de la o viziune elitistă asupra creației cultu-rale la una cantitativă, de popularizare, care să fie accesibilă maselor. Schimbarea, atât de radicală, a instituției, într-un mandat atât de scurt (9 luni), nu a făcut decât să decredibilizeze instituția în ochii partenerilor săi.
Tot ce începe cu «Popular» sau «Național» se exportă drept cultură
În practică, rezultatele s-au tradus printr-un elogiu al tradiției complet lipsit de imaginație: portul popular-muzica populară-poetul național-Carpații (populari sau naționali, alegeți voi). Iată, de pildă, câteva acțiuni ale ICR pe 2012-2013, dar care puteau foarte bine să fie aceleași la 1938 sau 1970: promovarea iei românești (nu Innei!), centenarul Maria Tănase, recitaluri de poezie din Eminescu, distribuirea seriei de filme documentare „Comori ale Carpaților“, expozițiile „Ipoteze, teorii și contribuții ale tradiției din România în științe și tehnologie“ și „Valori ale culturii tradiționale românești“. A nu se înțelege nicidecum că ar fi ceva blamabil în utilizarea acestora, ci doar că totul s-a făcut printr-un recurs facil la câteva simboluri naționale, considerate suficiente, și net superioare oricăror creații culturale contemporane.
Caloriferul, instalație de încălzit mândria națională
Și, neapărat, nu trebuie uitată celebra declarație care i-a câștigat din partea presei supranumele de „Marga-caloriferul“: „Institutele trebuie să revadă conceptul de cultură cu care operează (…). Dau un exemplu, caloriferul este o invenție transilvană, câți știu de asta? Calculul zborurilor cosmice, inventarea biospeologiei, sunt și alte lucruri care trebuie etalate“.
Această originală abordare va intra, fără îndoială, în istoria diplomației cultu-rale, amintind de epoca protocronismului ceaușist în care se dorea cu disperare „fabricarea științifică“ a unui loc mai bun pentru România în Europa și în lume prin alterarea unor fapte istorice, cu scopul de a „încălzi“ mândria națională. Astfel, ne-am trezi dintr-o dată superiori multora, fără a face mai nimic. Trebuie doar să aflăm ce au inventat în trecut românii. Dacă nici așa nu găsim argumente, le inventăm.
Proiectele ICR: udăm nevestele în râu, nu „după dealuri“
În timp ce această doctrină a autohtonismului a impus noi acțiuni, s-a procedat, regretabil, la retragerea sprijinului unor proiecte deja consacrate. Să luăm câteva exemple. Festivalul „Udatul Nevestelor“ (obicei specific Rusaliilor prin care nevestele, după ce dansează în mijlocul sătenilor, sunt duse la râu și udate) și proiectul „Povești românești în Africa“ au primit finanțare în detrimentul producției pe DVD a filmului premiat la Cannes, „După dealuri“, sau al Festivalului Internațional TIFF.
Reproșurile intelectualilor
Ce spun intelectualii despre mandatul lui Marga? Principalele reproșuri aduse ultimului șef ICR vizează modificarea esenței ICR (Mircea Vasilescu), care a devenit o instituție „în plin derapaj“ (Andrei Pleșu), condusă de un „protocronist“ (Vladimir Tismăneanu), cu o agendă „primitiv naționalistă“ (poetul Radu Vancu), cu proiecte „patriotarde stupide“ (scriitorul Filip Florian). Alții, printre care Mircea Cărtărescu, Neagu Djuvara, Gabriel Liiceanu sau același Andrei Pleșu, au refuzat în mod manifest orice colaborare. A nu se uita ceva ce i se poate reproșa fără drept de apel, fără a fi intelectual: limbajul grosolan utilizat de către șeful ICR la adresa criticilor săi.
Moștenirea lui Marga
Alte lucruri memorabile din mandatul liberalului de la Cluj sunt răfuielile perso-nale cel puțin ridicole duse, lună de lună, prin intermediul site-ului ICR, șapte filiale noi ale ICR în România (Târgu-Jiu, Craiova, Tulcea, Iași, Arad, Baia Mare, Cluj), în condițiile în care în vara lui 2012 bugetul instituției a fost redus cu mai mult de o treime, schimbarea unora dintre cei mai performanți directori de filiale din străinătate, o carte apologetică a vicepreședintelui ICR, Horia Gârbea, dedicată fostului dictator al Azerbaidjanului, Heydar Aliyev etc.
Cum se apără Marga?
Omul politic liberal indică drept cauză principală a eșecului său faptul că ar fi deranjat „constelații de interese“ prin avântul reformator de la ICR, mai ales în privința înlocuirii personalului. Și mai adaugă că, probabil, din punct de vedere politic, este vorba de o redistribuție de poziții în interiorul USL.
În concluzie, Marga și-a legat decisiv mandatul de la ICR de: o viziune retrogradă asupra culturii, abandonarea unor proiecte consacrate și de anvergură europeană, multe filiale ICR înființate în mod curios în țară și mai multe gafe și acuzații, dialogare deficitară, limbaj licențios.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
