Există acest sentiment că, de cele mai multe ori, este foarte greu să uiți greșelile, răul provocat de anumite persoane. Oamenii să nu se simtă vinovați că nu pot ierta tot; să se simtă vinovați că nu încearcă sau că nu își propun să ierte prin alte mijloace decât cele probate.
Evgheni Vodolazkin descrie tocmai această stare de fapt, în romanul său, Laur (trad. de Adriana Liciu, Editura Humanitas, București, 2017). Romanul este, în fapt, o alegorie a călătoriei omului spre mântuire, spre iertare dumnezeiască. Personajul principal, Arseni, rămas orfan, este crescut de bunicul Hristofor, care îl inițiază în „tainele vindecării oamenilor” cu ajutorul plantelor. După moartea bunicului, Arseni, neascultând de dorința acestuia (de a se retrage la o mănăstire), găzduiește o tânără, Ustina, care era însărcinată și pe care o ține ascunsă în locuința sa. Ustina moare la naștere împreună cu copilul pe care doar ce îl născuse, motiv pentru care Arseni este alungat – neputând fi iertat de comunitatea care îl bănuia că el este tatăl acelui copil, mort la naștere.
O comunitate care primise atâtea vindecări din partea lui Arseni nu a putut ierta un „păcat închipuit”, deoarece romanul ne lămurește la finalul lui că nu Arseni era tatăl copilului. Cu toate acestea, personajul principal va simți cumva povara acestui eveniment nefericit toată viața, căutând să facă bine în numele Ustinei, traversând experiențe interminabile și traumatizante.
Evident, tema centrală a romanului Laur este vindecarea; vindecarea bolilor trupești prin acele rețete pe bază de plante pe care le tot întâlnim la începutul romanului, dar și prin puterea cuvântului, așa cum îl învăța bunicul Hristofor. De la ierburi și cuvânt se ajunge la rugăciune, în clipa în care personajul principal se călugărește și dintr-o dată Vodolazkin, un scriitor rus eminamente creștin (în stilul marelui romancier conațional, F.M. Dostoievski) prin gura personajului principal (Ambrozie sau Laur) se apleacă asupra primei cauze a bolii, care este păcatul.
„Ajungând Ambrozie”, virtuțile taumaturgice sporind, personajul principal ne dezvăluie care este leacul izbăvitor de moarte: în Sfântul Potir „este elixirul nemuririi, și el ajunge pentru toți”.
Vindecarea omului nu este deplină decât în desăvârșita unire cu Dumnezeu, Vodolazkin propunând și o sentință de urmat: „…trebuie nu să judeci, ci să te dumnezeiești”; vindecat este doar sufletul îndumnezeit, până atunci Biserica fiind doar un spital, iar noi suntem pacienți sub tratamentul indicat de duhovnicul-medic.
Extrem de sugestive, în acest sens (a ceea ce presupune îndumnezeirea omului) sunt momentele de după Înviere, când prin arătările Sale, Hristos se arată doar credincioșilor, din această categorie făcând parte nu doar Apostolii, ucenicii sau femeile mironosițe, ci și cei peste cinci sute de frați, despre care face amintire Sfântul Apostol Pavel în prima epistolă către Corinteni.
De aceea nu s-a arătat nici lui Pilat, nici Claudiei Procula, soția prefectului din vremea viețuirii pământești a Mântuitorului, nici lui Caiafa, nici Cezarului, ci doar celor care pot înțelege și simți diferența dintre Hristos după trup și Hristos după duh.
Iar cunoașterea după duh ne-o lămurește Sfântul Vasile cel Mare: „Oricine Îl are pe Duhul este templul lui Dumnezeu, Îl cunoaște după duh”. Astfel că toate arătările lui Hristos de după Înviere sunt experințe ale îndumnezeirii. Mai mult, Învierea Domnului este deosebită de aceea a fiicei lui Iair, a tânărului din Nain sau a lui Lazăr. Pentru că prin învierea acelora, materia trupului se întorcea la starea cea dintâi (toți cei înviați au murit cândva apoi), în timp ce prin Învierea Lui, materia a trecut într-o altă stare. În primele trei cazuri e vorba de revenire, în timp ce, în acela unic, al Domnului e vorba de devenire.
O imagine a ceea ce a vrut să descrie Evgheni Vodolazkin în Laur întâlnim într-un film tot rusesc, apărut cu câțiva ani în urmă (2006), intitulat Ostrov (în limba română: Insula – intitulat așa mai cu seamă prin prisma faptului că lumea sufletească (intimă) a fiecăruia este privită ca o insulă în care parcurgi etape de purificare pentru a te împăca cu tine, dar mai ales cu Dumnezeu).
Părintele Anatolie, trăitor în mănăstirea unde se desfășoară acțiunea filmului, este marcat de o experință din timpul celui de-al doilea război mondial, când la ordinul unui ofițer neamț, își ucide un camarad pentru a-și salva viața. Impresionant este, la un moment dat, strigătul lui Anatolie: „Nu pot muri, nu pot trăi”, fiind astfel prins între două lumi: cea a pătimirii trupești și cea a eliberării prin rugăciune nestinsă.
Prin urmare, filmul urcă din negura păcatului (cumplita ucidere a camaradului) către o moarte urmată de Înviere; este, în fapt, ilustrată calea împăcării cu sine și cu Dumnezeu. Vădirea acceptării împăcării cu omul este ilustrată deplin prin evenimentul istoric al Răstignirii lui Hristos pe Golgota. Aceasta este taina Crucii și a Învierii lui Hristos. „Nu Dumnezeu se împăca cu omul, ci omul cu Dumnezeu, prin taina Crucii, iar omul, prin împăcarea aceasta, se schimbă la față, făcându-se, din dușman al lui Dumnezeu, prieten al Său, și împărtășindu-se de Învierea lui Hristos”, ne lămurește părintele Ioannis Romanidis.
„Hristos a înviat!” – este mărturisirea fundamentală, salutul cel mai cuprinzător, prin care depunem mărturie că există înviere, că Hristos este viu, că vom învia și noi, că viața este mai tare decât moartea, că răul a fost biruit, că întunericul a fost risipit.
Altfel, dacă au învins Caiafa și Iuda, este nimicit însuși principiul dreptății; binele n-are nicio putere și nu va putea învinge niciodată nedreptatea. Dacă nu credem că Hristos a înviat, răul este împăratul nelegiuit al vieții și astfel pe cruce s-a săvârșit ceva îngrozitor: răul a triumfat asupra binelui întrupat, minciuna asupra adevărului, josnicia asupra măreției, mizeria asupra curăției, egoismul și ura asupra iubirii și devotamentului dezinteresat.
Însă, Hristos înviind, dreptatea și binele s-au dovedit a fi mai puternice decât răul, așa încât chiar și momentul acesta greu în care țara noastră, cât și întreaga omenire se află avem certitudinea că va fi depășit, pentru că Învierea Lui este chezășia trainică a posibilității mântuirii oricărui om și a biruinței finale a dreptății pe pământ.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
