Agenția spațială indiană a reușit, după ani de eforturi și încercări eșuate, să trimită o navă spațială la polul sudic al Lunii, un progres semnificativ pentru ambițiile spațiale ale Indiei, dar și un pas important în cercetarea apei de pe Lună, una dintre cele mai valoroase resurse ale satelitului natural al Pământului.
Misiunea Chandrayaan-3 a început cu o lansare la mijlocul lunii iulie, cu planul de a efectua o aterizare în zona polului sudic al Lunii, ca apoi roverul atașat sondei selenare să preia frâiele și să înceapă colectarea de date și alte activități de cercetare. Aselenizarea a avut loc cu succes miercuri, iar roverul a făcut deja primii pași pe suprafața lunară.
Succesul inițial al acestei misiuni a pus India pe lista extrem de scurtă a țărilor care au reușit să efectueze o „aterizare ușoară” pe Lună – o aterizare controlată, în cursul căreia nava să nu fie distrusă sau puternic avariată. Până acum câteva zile, numai Statele Unite, Rusia și China au reușit această performanță.
Semnificația misiunii depășește cu mult chestiuni de mândrie națională, totuși. Ea este un pas important într-o nouă “cursă” spre Lună care a luat naștere în ultimii ani din cauza unei resurse neobișnuite: apa de pe Lună.
Weekendul trecut, misiunea rusească Luna-25 s-a încheiat într-un eșec de proporții atunci când nava trimisă nu a putut efectua corect aterizarea și s-a izbit de suprafața selenară, scrie Politico. Nava rusească avea același scop ca Chandrayaan-3: să ajungă la polul sud al lunii, unde oamenii de știință cred că ar fi putea fi găsite mari rezerve de apă înghețată, ascunsă în crestele munților lunari și în cratere.
Existența apei pe lună este un subiect care a fost dezbătut vreme de zeci de ani de către comunitatea științifică. După cum explică NASA, astronomii au căzut de acord cu sute de ani în urmă că Luna este un mediu complet uscat și lipsit de atmosferă. Acest fapt a fost confirmat, la prima vedere, de misiunile americane Apollo, între anii 1969 și 1972. Niciuna din mostrele aduse de astronauți pe Pământ nu prezentau semne de umezeală.
Lucrurile s-au schimbat în anii ‘90, când aeronava americană Clementine a orbitat corpul ceresc vreme de două luni și a adus noi informații despre resursele sale minerale. Datele colectate i-au făcut pe cercetători să speculeze că ar putea exista gheață în zonele permanent umbrite ale Lunii.
Ulterior, în 2008, după zeci de ani de avans tehnologic, cercetători ai Universității Brown din Statele Unite au descoperit mici urme de hidrogen în fragmente de sticlă vulcanică aduse de pe Lună, un indiciu care a stârnit din nou curiozitatea comunității științifice.
În final, existența apei înghețate în zonele întunecate ale Lunii a fost confirmată de NASA, în colaborare cu autoritățile indiene, în 2018, în timpul misiunii Chandrayaan-1. Doar doi ani mai târziu, în 2020, NASA a reușit să confirme și existența a mici cantități de apă și pe partea însorită a Lunii.
Din momentul 2020, apa lunară a căpătat o dimensiune cu totul nouă pentru guvernele lumii, pentru că ar putea schimba radical și extinde capacitățile umane de explorare spațială.
După cum explică Institutul Tehnologic din Massachusetts (MIT), hidrogenul și oxigenul, elementele din care este compusă apa, sunt materialele principale necesare pentru crearea combustibilului modern pentru rachete.
Procesul de separare și lichefiere al elementelor pentru a le transforma în combustibil nu este unul simplu, iar, în mod deloc surprinzător, aeronavele și sateliții care ajung în spațiu au nevoie de cantități imense de combustibil – combustibil al cărui materie brută ar putea fi găsită și extrasă direct de pe Lună în viitor.
Potrivit MIT, capacitatea de a exploata în mod sustenabil resursele lunare pentru combustibil ar reduce considerabil costurile și riscul unei curse spațiale și, în scenariile cele mai optimiste, ar putea transforma corpul ceresc într-un popas și “benzinărie” care ar permite umanității să trimită misiuni în spațiu la distanțe până acum imposibile.
Deși sună surprinzător, guvernele și agențiile spațiale din lume iau asemenea posibilități în serios, iar misiunile recente de cercetare sunt doar un exemplu.
În 2020, NASA a propus Acordurile Artemis: o serie de înțelegeri bilaterale cu mai multe agenții spațiale din lume care să stabilească reguli clare de cooperare și exploatare echitabilă și transparentă a Lunii, în vederea stabilirii unei prezențe umane permanente pe aceasta. Acordurile sunt numite după proiectul Artemis, prin care NASA își propune să trimită pe Lună până în 2025 o misiune cu personal uman, ceea ce nu a mai fost făcut din 1972 până în prezent, scrie The Guardian.
Agenția Spațială Europeană vehiculează încă din 2016 ideea unui “Sat lunar”, un proiect comun “deschis tuturor” ale cărui detalii nu au fost încă stabilite, dar ar include și exploatarea resurselor selenare.
Nu există încă planuri concrete în acest sens, dar a fost creat ONG-ul Moon Village Association, cu sediul la Viena, al cărui scop este stârnirea interesului pentru un asemenea proiect în rândul publicului, al guvernelor, mediului de afaceri și societății civile.
Pentru moment, totuși, potențialul resurselor lunare este cu atenție cercetat, iar misiunea Chandrayaan-3 este doar un pas în această direcție.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
