După 22 Decembrie 1989 în România au funcţionat 33 de guverne, cu 17 prim-miniştri. În 32 de ani, la Bucureşti, Dreapta a guvernat 17 ani iar Stânga 13 ani. Două guverne – conduse de Theodor Stolojan (1991-1992) şi Dacian Cioloş (2015- 2017) – au fost desemnate drept tehnocrate. Florin Vasile Cîţu este al 69-lea prim-ministru din istoria României.
Deci, media de viaţă a unui guvern român este de sub 1 ani. Prin urmare, cabinetul condus de Florin Cîţu, învestit în Parlament în decembrie 2020, ar mai avea şanse de supravieţuire câteva luni. Dar aşa va fi?
Instabilitatea guvernamentală în România: o obişnuinţă istorică şi o necesitate politică
Primul guvern al României unite a durat 4 luni şi jumătate, între 22 ianuarie 1862 şi 8 iunie 1862, şi a fost condus de un lider conservator, Barbu Catargiu, asasinat în acelaşi an sub arcul care anunţă intrarea pe platoul fostului Palat al Parlamentului, de pe Dealul Mitropoliei din Bucureşti. Alţi 2 prim-miniştri ai României au fost asasinaţi (I.G. Duca, în 1933 şi Armand Călinescu, în 1939) iar un altul, Ion Antonescu, a fost executat în 1946 după ce fusese arestat la 23 august 1944.
Cum a început, aşa a şi continuat istoria guvernamentală a ţării: în aproape 160 de ani la conducerea Executivului s-au succedat nu mai puţin de 69 de prim-miniştri. Unii dintre ei, cum a fost prinţul Barbu Ştirbey, în vara anului 1927, a condus un guvern vreme de 7 zile. În alte situaţii, cum au fost guvernele conduse de Take Ionescu (1921-1922) sau Octavian Goga (1937-1938), cabinetele abia au trecut de sărbătorile de Anul Nou, trăind doar ceva mai mult de o lună. Şi printre guvernele mai recente există exemple de prim-miniştri care au condus doar câteva săptămâni, fiind demişi prin moţiuni de cenzură (Mihai Răzvan Ungureanu, în 2012 şi Sorin Grindeanu, în 2017) sau prin demisii (Mihai Tudose, în 2018). Prim-ministrul Mihai Tudose a realizat şi o premieră fără precedent în istoria României: şi-a dat demisia exact în ziua în care, pentru prima dată în existenţa României, la Bucureşti sosea un şef al guvernului Japoniei. Cum pe Shinzo Abe nu a mai avut cine să îl primească în Palatul Victoria, delegaţia japoneză a ales să facă un tur lung prin Muzeul Satului din Bucureşti.
Toate ministerele au beneficiat de titulari care rareori au rămas să conducă, în medie, mai mult de un an. Cei mai mulţi miniştri s-au perindat la Cultură, Bogdan Gheorghiu fiind al 33-lea dintre ei. Dan Vîlceanu, din 18 august, este al 30-lea ministru al Finanţelor în vreme ce la Educaţie au fost 28 de titulari, la Sănătate – 26, la Justiţie Stelian Ion a fost al 23-lea ministru, la Externe s-au succedat 21 de titulari iar la Ministerul Apărării actualul deţinător al portofoliului, Nicolae Ciucă, este al 22-lea.
După 22 Decembrie 1989, instabilitatea guvernamentală a revenit la cadenţa obişnuită în perioadele 1862-1916 şi 1919-1938. Nu a existat, după căderea comunismului, niciun cabinet care să conducă România de la momentul învestirii după alegeri şi până la sfârşitul mandatului constituţional.
Până la alegerile parlamentare din 20 mai 1990, primele libere după jumătate de secol, a funcţionat un guvern şi un prim-ministru (Petre Roman, aproape 6 luni). În mandatul parlamentar 1990-1992 s-au succedat 2 premieri (Petre Roman şi Theodor Stolojan) şi 2 guverne, în mandatul 1992-1996 a condus 1 prim-ministru (Nicolae Văcăroiu) 3 guverne, între 1996 şi 2000 s-au succedat 3 premieri (Victor Ciorbea, Radu Vasile şi Mugur Isărescu) şi 7 guverne. În mandatul parlamentar 2000-2004, controlat de PSD şi marcat de ultimul mandat de preşedinte al lui Ion Iliescu, a condus un prim-ministru (Adrian Năstase) dar au funcţionat 2 guverne, apoi între 2004- 2008 a condus tot un prim-ministru (Călin Popescu-Tăriceanu) dar cu 3 guverne succesive. În mandatul parlamentar 2008-2012 au funcţionat 3 prim-miniştri (Emil Boc, Mihai Răzvan Ungureanu şi Victor Ponta) cu 5 guverne pentru ca din 2012 până în 2016 să conducă 2 premieri (Victor Ponta şi Dacian Cioloş) cu 4 guverne. În mandatul parlamentar anterior, din 2016 şi până în 2020, s-a stabilit un adevărat record de instabilitate în istoria României: 5 prim-miniştri (Dacian Cioloş, Sorin Grindeanu, Mihai Tudose, Viorica Dăncilă, Ludovic Orban) şi 5 guverne.
După alegerile parlamentare din 6 decembrie 2020, la conducerea guvernului se află Florin Cîţu, într-o coaliţie compusă din PNL, USR-PLUS şi UDMR. Pentru obţinerea unei majorităţi, actuala coaliţie a mai beneficiat şi de voturile deputaţilor minorităţilor naţionale recunoscute de Constituţie (18 la număr). Guvernul condus de Florin Cîţu a intrat în a noua lună de existenţă, ceea ce indică, statistic, că se află spre finalul mandatului.
Ce va urma?
Guvernele de coaliţie din România au avut durata cea mai mică de viaţă. Între 1996 şi 2000, când Convenţia Democrată din România şi preşedintele Emil Constantinescu şi-au exercitat mandatele, prin Palatul Victoria s-au succedat 3 prim-miniştri şi 7 guverne. Deci, tradiţional, durata de viaţă a guvernului condus de Florin Cîţu se apropie de final.
Chiar dacă a câştigat cu un scor istoric alegerile parlamentare din decembrie 2016 cu 45%, PSD a schimbat nu mai puţin de 3 prim-miniştri vreme de trei ani (până în noiembrie 2019) şi 3 guverne. A fost ultima experienţă a unui guvern monocolor din istoria României.
Şi tot o premieră PSD a fost şi numirea unei femei la conducerea guvernului: Viorica Dăncilă a fost prim-ministru între 29 ianuarie 2018 şi 4 noiembrie 2019.
În guvernele României de după 22 Decembrie 1989 prezenţa femeilor a fost extrem de redusă. Prima femeie ministru a fost Daniela Bartoş, la portofoliul Sănătăţii, vreme de doar 5 luni, în august-decembrie 1996. Cele mai multe femei au avut guvernele conduse de Dacian Cioloş (2015- 2017) şi Viorica Dăncilă (2018- 2019), în vreme ce multe alte cabinete nu au avut nici un exemplu. Nici guvernele conduse de Ludovic Orban (2019- 2020) şi Florin Cîţu (din decembrie 2020) nu au multe femei în Executiv. Prin urmare, este aproape exclus ca viitorul guvern să fie condus de o femeie.
Totodată, experienţa istorică a guvernării României după 1989 arată că o coaliţie formată din mai multe partide şi formaţiuni, aşa cum este şi cea actuală (PNL, USR-PLUS, UDMR), este instabilă dar rămâne în aceeaşi componenţă până la finalul mandatului parlamentar.
Între 2004 şi 2008 a mai existat un exemplu de coaliţie, în care PNL şi PDL au împărţit puterea o vreme (la început chiar şi cu formaţiunea condusă de Dan Voiculescu, o „soluţie imorală” cum a denumit-o, atunci, preşedintele Traian Băsescu), dar retragerea PDL din cabinet şi susţinerea parlamentară a PSD pentru guvernul minoritar condus de Călin Popescu-Tăriceanu trebuie percepute în altă cheie politică. Adică, una legată de relaţiile speciale ale partidelor politice cu preşedintele Traian Băsescu, raporturi care au dus la suspendarea şefului statului, în 2007, o premieră în istoria României. Actualul preşedinte, Klaus Iohannis, nu va trece prin această experienţă până la sfârşitul mandatului, în decembrie 2024. Prin urmare, actuala coaliţie va avea, cel mai probabil, istoricul celei din 1996-2000, cu multe guverne şi cu multe crize şi neînţelegeri dar, la fel de probabil, în aceeaşi componenţă.
La sfârşitul mandatului parlamentar din 2000, coaliţia CDR nu a mai funcţionat. Plata electorală a însemnat dispariţia Partidului Naţional Ţărănesc – Creştin şi Democrat, partid istoric care asigurase doi premieri între 1996 şi 1999: Victor Ciorbea şi Radu Vasile. Cine va plăti acum factura actualei coaliţii? Avem doar trei soluţii: PNL, USR-PLUS şi UDMR.
Instabilitatea guvernamentală este o obişnuinţă istorică în România, la fel ca şi succesiunea de miniştri sau incapacitatea coaliţiilor de a conduce fără crize. Important este, însă, să existe acea direcţie generală spre prosperitate şi spre un viitor generos pentru această ţară. Există acum?
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
