La mijlocul lunii iulie, în urma unor conflicte armate la granița dintre Armenia și Azerbaidjan, ambele state au anunțat victime în rândul soldaților.
Info Sud-Est a consemnat interviuri cu ambasadorii Armeniei și Azerbaidjanului despre conflictul care durează de 30 de ani între cele două state. (Mai multe detalii aici)
Citiți mai jos interviul cu E.S. Sergey Minasyan, ambasadorul Armeniei în România iar AICI interviul cu E.S. dr. Huseyn N. Najafov, ambasadorul Azerbaidjanului în România.
ISE: În ultima perioadă, din nou s-au auzit armele la frontiera dintre Armenia şi Azerbaidjan. Un motiv principal al conflictului este Nagorno Karabah. Ce ar trebui să ştie un cititor român despre Nagorno Karabah, aşa cum relatează un oficial al părţii armene?
Sergey MINASYAN: În primul rând, cititorul român ar trebui să fie interesat de cea mai recentă agresiune, care a avut loc în luna iulie a.c. la frontiera Armeniei cu Azerbaidjan și nu la granița cu Nagorno-Karabah, iar motivul este conflictul din Nagorno-Karabah.
Acum ne este deja clar de ce Azerbaidjanul a inițiat această agresiune împotriva regiunii Tavush din Armenia, având în vedere că pe 26 iunie a.c., într-un interviu, Ministrul Apărării al Azerbaidjanului, Zakir Hasanov a remarcat că după ce linia de contact (dintre armata azeră și cea a Nagorno-Karabahului) și armata de apărare a Nagorno-Karabahului au fost dotate cu echipamente moderne de monitorizare video, armata azeră, a fost, practic, lipsită de posibilitatea de a efectua cu impunitate raiduri de diversiune spre pozițiile soldaților din Nagorno-Karabah, care s-au soldat cu victime. De altfel, Azerbaidjanul a folosit această practică timp de zeci de ani, după încheierea armistițiului din mai 1994, semnat de comandanții militari ai Azerbaidjanului, Armeniei și Nagorno-Karabahului (în limba armeană – Artsakh).
Aceste atacuri, ce țintesc spre pozițiile soldaților armeni, au fost folosite de Azerbaidjan pentru a întări amenințările cu începerea unui război de anvergură împotriva populației Nagorno-Karabahului, amenințări transmise, de altfel, prin vocea președintelui Ilham Aliyev, atât înaintea acestei agresiuni militare, dar și după ce la granița dintre Armenia și Azerbaidjan s-a observat o încetare relativă a ostilităților.
De fapt, nemaiputând să recurgă, fără a primi ripostă, la forță militară împotriva Nagorno-Karabahului, în condițiile intensificării tensiunilor economice, sociale și politice, pe fundalul epidemiei de COVID-19, la mijlocul lunii iulie 2020, conducerea politico-militară azeră a decis să aplice o tactică asemănătoare celei aplicate anterior în Nagorno-Karabah și la frontiera dintre Armenia și Azerbaidjan, dar a greșit calculul în planul său, suferind pierderi importante în persoana unui general, a câtorva ofițeri superiori și zeci de militari, în mare parte, din trupele speciale.
Toate încercările părții azere de a învinui, prin propagandă, partea armeană de această agresiune, sunt absolut nefondate. Atunci când azerii spun că prin această regiune trec conducte energetice, ar trebui să înțelegem că partea armeană, care este dotată cu sisteme moderne de armament (rachete, artilerie) capabile să doboare ținte militare pe o rază de zeci sau chiar sute de kilometri pe teritoriului Azerbaidajului, nu are de ce să atace pozițiile azere situate la câteva sute de metri. Ar trebui luat în considerare și faptul că unele dintre aceste poziții ale armatei azere, direcționate spre regiunea Tavush, se află, în continuare, în interiorul frontierei recunoscute internațional a Armeniei.
Respectiv, la nivel oficial, partea armeană nu lansat niciodată amenințări de atac asupra obiectivelor energetice azere, lucru pe care, din păcate, nu îl putem spune despre partea azeră. Amintim că recent, reprezentantul Ministerului Apărării al Azerbaidjanului a amenințat cu lansarea unui atac de rachete și artilerie asupra centralei nucleare armene de la Metsamor. Această amenințare, care, în esență, este un act de terorism de stat din partea Azerbaidjanului și o încălcare a principalelor prevederi ale dreptului internațional umanitar, a fost criticată în termeni duri de comunitatea internațională, de ONU, de UE, de co-președinții grupului de la Minsk al OSCE (Rusia, SUA și Franța) – care este singurul format legitim de negociere a soluționării pașnice a chestiunii Nagorno-Karabahului.
ISE: Puteţi defini istoricul şi prezentul relaţiilor dintre Armenia şi Azerbaidjan? De ce este atât de dureroasă memoria istorică între vecini? Există viitor?
Sergey MINASYAN: Într-adevăr, problemele istorice sunt în mare parte legate de perioada preistorică a Nagorno-Karabahului, un teritoriu istoric armenesc, al cărui popor, de mai multe decenii a fost supus epurărilor etnice și pogromurilor, cum ar fi, de exemplu, pogromul armean din martie 1920, din capitala istorică a Nagorno-Karabahului, Șuși sau pogromurile din capitala Azerbaidjanului, Baku, din 1905, 1918, 1990 (ianuarie) sau pogromurile de la Sumgait, Gandja (Kirovabad) și din alte orașe din Azerbaidjanul sovietic, care au avut loc între 1988-1990.
Evident că putem continua să aprofundăm motivele și evoluția conflictului din Nagorno-Karabah, dar pentru a explica mai bine cititorului român, având în vedere și unele analogii personale din trecutul istoric, remarcăm că un rol-cheie, în această chestiune, l-a avut decizia, adoptată sub presiunea directa a lui I. Stalin, din iulie 1921, de biroul caucazian al Comitetului Central al Partidului Bolșevic, potrivit căreia Nagorno-Karabahul – o regiune istorică cu populație proponderent armeană – a fost inclusă în componența Azerbaidjanului sovietic.
Ulterior, politica de discriminare etnică adoptată de autoritățile comuniste ale Azerbaidjanului sovietic a căpătat o nouă dimensiune, atunci când timp de zeci de ani, acest stat a fost condus de tatăl actualului președinte Ilham Aliyev, fostul general KGB și membru al Biroului Politic al Partidului Comunist, Heidar Aliyev.
Considerăm că cititorul român ar trebui să fie conștient și de faptul că este absolut evident că actuala politică de confruntare în Nagorno-Karabah reprezintă, de fapt, încă o încercare a regimului dinastiei autoritare a Azerbaidjanului, clanul Aliyev – aflat la conducere, cu excepția unei scurte perioade, de aproape 60 de ani (!) – de a distruge poporul iubitor de libertate al Nagorno-Karabahului, al cărui conducători, reprezentanți ai elitei politice, au fost aleși pe cale democratică. Mai mult decât atât, aceeași tactică este folosită și împotriva Armeniei, care este garantul siguranței Nagorno-Karabahului pe arena internațională, în special după revoluția de catifea din 2018, când Armenia și-a ales conducătorii prin alegeri libere și democratice.
Se pare că lui Ilham Aliyev, ca unuia dintre ultimii dictatori din spațiul OSCE și din Regiunea Extinsă a Mării Negre, îi este cu adevărat frică de un eventual ”efect de domino”, care ar putea submina bazele regimul său autoritar, iar acest fapt, probabil foarte clar pentru cititorul român, reprezintă și o bază ideologică din care se inspiră agresiunea lui I.Aliyev împotriva Armeniei și Nagorno-Karabahului conduse într-un mod democratic.
Firește că mai devreme sau mai târziu relațiile Azerbaidjanului cu Nagorno-Karabah și cu Armenia vor intra pe un făgaș normal. De regulă, toate conflictele se termină cu pace și cu stabilirea unor relații de bună vecinătate. Pentru a accelera acest proces, conducerea Azerbaidjanului ar trebui să renunțe la pozițiile sale maximaliste, să înceapă un dialog pacifist, în primul rând cu partea cea mai importantă din acest conflict – Nagorno-Karabahul, iar principiul supremației valorilor democratice ar trebui să fie prioritar în abordările părților implicate în conflict, dar și în cele ale comunității internaționale.
ISE: Care este fondul relaţiilor ţării dumneavoastră cu Federaţia Rusă şi cu Turcia, doi protagonişti ai regiunii Caucazului? Există interese turce sau ruse în acest conflict purtat de Azerbaidjan şi Armenia?
Sergey MINASYAN: Federația Rusă este unul dintre co-președinții grupului de la Minsk al OSCE, care, împreună cu ceilalți doi co-președinți – Franța și SUA, are ca misiune medierea soluționării, exclusiv pe cale pașnică, a conflictului din Nagorno-Karabah. Important este rolul Rusiei și în încheierea armistițiului din mai 1994, între ministerele apărării ale Armeniei, Azerbaidjanului și comandantul armatei Nagorno-Karabahului. Un rol însemnat l-a avut Rusia și în restabilirea regimului de încetare a focului în timpul agresiunii săvârșite de Azerbaidjan în 2016. Moscova are un rol-cheie și în reducerea tensiunilor la frontiera dintre Armenia și Azerbaidjan, după recenta agresiune militară din iulie a.c. În același timp, fiind o putere-nucleară și țară-vecină în regiune, e normal ca Rusia să aibă o influență politico-militară superioară în Caucazul de Sud. Totodată, alături de ceilalți doi co-președinți, SUA și Franța, care în inițiativele lor pașnice se bucură de sprijinul UE, Rusia are o atitudine responsabilă în calitatea sa de țară-mediatoare.
În acest sens, poziția Rusiei este diametral opusă rolului distructiv pe care îl are Turcia în regiune, care sprijină fără echivoc Azerbaidjanul. Oficialii turci nici măcar nu își ascund intențiile pe care le au în Caucazul de Sud, repetând, de fapt, rolul distructiv pe care îl au în Orientul Apropiat, Siria, estul Mediteranei, prin păstrarea ocupației armatei turce atât în UE – cum e cazul unei părți din teritoriului Ciprului, dar și în Libia și alte țări.
Pentru Armenia sunt de neconceput tentativele Turciei de a destabiliza regiunea. Amenințările militare directe din partea Turciei adresate Armeniei sunt întărite de “măsurări de forțe” sub forma unor exerciții militare comune pe teritoriul Azerbaidjanului. În acest fel Turcia este cea care amintește despre faptul că oficialii săi încearcă, de fapt, să continue politica Junilor Turci, care în anii Primului Război Mondial au săvârșit Genocidul împotriva armenilor din Imperiul Otoman.
ISE: Cum ar trebui reglementat statutul regiunii Nagorno Karabah pentru ca între Armenia şi Azerbaidjan să existe relaţii de vecinătate paşnică?
Sergey MINASYAN: În primul rând, așa cum am menționat anterior, oficialii azeri ar trebui să renunțe, pe de o parte, la reglementări maximaliste, iar pe de altă parte, la orice fel de speranțe și iluzii că acest conflict poate fi soluționat pe calea războiului. Comunitatea internațională, prin cei trei co-președinți ai grupului de la Minsk al OSCE, vine deja de mai mult timp cu propuneri concrete pentru reducerea amenințărilor cu reînceperea acțiunilor militare la linia de apărare. Aceste măsuri vizează creșterea mandatelor de observatori OSCE, crearea unor mecanisme obiective de cercetare a incidentelor și alte măsuri care ar putea contribui la crearea unui mediu de încredere între părțile implicate în conflict – condiție foarte necesară pentru soluționarea, doar pe cale pașnică, a conflictului din Nagorno-Karabah.
Și în sfârșit, cea mai importantă condiție pentru succesul negocieriilor pașnice, ar trebui să fie dialogul direct între autoritățile azere și reprezentanții aleși ai Nagorno-Karabahului, așa cum este menționat în documentele-cheie ale OSCE referitoare la procesul pașnic din Nagorno-Karabah.
ISE: În acest punct în care se află relaţiile dintre Armenia şi Azerbaidjan, ar putea România să reuşească cu vreo iniţiativă?
Sergey MINASYAN: România are deja un rol important și constructiv în calitatea sa de membru responsabil al ONU, OSCE, Consiliului Europei și al altor organizații internationale, dar și ca membru-cheie al UE și NATO în regiunea extinsă a Mării Negre.
România are o poziție echilibrată vizavi de conflictul din Nagorno-Karabah și face mereu apel pentru soluționarea, doar pe cale pașnică, a acestei chestiuni.
În acest context ar trebui să menționăm un aspect important și anume că în România, de sute de ani, locuiește o comunitate armeană semnificativă, reprezentanții căreia au avut și continuă să aibă un rol important în viața culturală, economică și politică a României. Fiind o parte inseparabilă a societății românești, cetățenii români de origine armeană, își exprimă, la rândul lor, poziția pentru soluționarea pașnică și corectă a acestei chestiuni, poziție care, în mod evident, este, de asemenea, luată în considerare.
ISE: Pace sau război?
Sergey MINASYAN: Firește că pacea nu are nicio alternativă. Suntem siguri că datorită sprijinului activ al comunității internationale, inclusiv cu susținerea celor trei co-președinți ai grupuri de la Minsk al OSCE, vor fi eliminate toate premisele unor acțiuni militare de anvergură, vor fi create condiții pentru instaurarea păcii durabile, fapt ce reiese, în primul rând din interesele părtii, care a avut de suferit cel mai mult în acest conflict – poporul din Nagorno-Karabah.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
