Amintiri cu marii artiști ai scenei românești
Prieten cu toți marii artiști ai României, înfocat susținător al culturii și fin cunoscător a tot ceea ce înseamnă spectacol de calitate, Gheorghe Ungureanu, directorul Casei de Cultură a Sindicatelor din Constanța a dezvăluit o parte din amintirile sale cu monștri sacri ai scenei românești. După ce în numărul trecut din Info Sud-Est a pus pe hârtie principalele probleme cu care s-a confruntat din momentul în care a preluat frâiele instituției de cultură constănțene, piedicile pe care le-a întâmpinat și greutățile pe care le are și astăzi pentru a reuși să aducă publicului de la malul mării cele mai bune spectacole, Gheor-ghe Ungureanu a scos din sertar amintirile prăfuite pe care le are cu fețele consacrate ale teatrului românesc. Florin Piersic, Radu Beligan, Gheorghe Dinică sau Ion Caramitru sunt unii dintre oamenii cu care a reușit să lege prietenii și, astfel, să reușească ce nimeni nu a izbutit înainte: să reînvie spiritul Casei de Cultură a Sindicatelor din Constanța.
ISE: Pe scena Casei de Cultură din Constanța au trecut, de-a lungul timpului, artiști de renume ai României. Cât de greu este să aduci astfel de mari spectacole în fața publicului constănțean și cum se derulează întregul proces?
Gheorghe Ungureanu: Este foarte greu să faci cultură în condițiile acestea, mai ales în Constanța, unde nu prea se pune preț pe asta, dar eu vorbesc acum doar despre Casa de Cultură. Am reușit acum șapte ani de zile să aduc piese de teatru. A fost foarte greu la început, lumea a fost reticentă, dar m-au încurajat Florin Piersic, Ion Caramitru, Horațiu Mălăele. Capacitatea sălii noastre este de 735 de locuri. La început făceam spectacole cu 300 de oameni. După care, dând dovadă de seriozitate și aducând numai piese de teatru la solicitarea oamenilor, am reușit să aduc lumea la spectacol, să umple sala Casei de Cultură. Așa, ușor-ușor, am reușit să aduc piese care se jucau cu casa închisă. Sunt piese de teatru jucate de 17 ori, cum a fost cazul piesei „Străini în noapte“, și acum am vrea să o facem a 18-a oară. Așa am reușit să leg prietenii cu actori mari și cu directorii teatrelor din țară și din București. După atâția ani de zile am ajuns sa mă cunoască și să îi cunosc pe toți. La început, însă, i-am convins foarte greu să vină și să joace la Constanța. Ei nu credeau că într-o sală de 700 de locuri poți să joci piese de teatru. Am ajuns acum, în 2014, să aduc premiere ale Teatrului Național la Constanța. „Dineul cu proști“ nici nu se jucase la București, atunci când a venit la Constanța. Mi-a zis Mălăele să vorbesc cu Caramitru, și așa am făcut, fiindcă nu voia să-l scoată din București. Când i-am spus lui Caramitru că vreau să aduc „Dineul cu proști“ la Constanța, m-a întrebat cum mă descurc, și i-am răspuns că mă descurc așa cum trebuie să ne descurcăm. Am adus piesa aici și a fost un adevărat succes. Așa am câștigat încrederea lui Caramitru.
Dar nu este deloc ușor să organizezi un spectacol de la cap la coadă. Până când îi dai drumul la o piesă de teatru poate să se întâmple orice. Este normal să ai emoții, fiindcă vrei să iasă perfect, să nu cadă decorul, să nu pice lumina. Dacă nu pui suflet și nu simți puțin această lume a culturii, nu poți să faci nimic. Trebuie să ai o relație bună cu actorii ca să îți mai vină a doua oară. Dacă au vrut covrigi și bragă, le-am adus co-vrigi și bragă.
ISE: Ce amintiri aveți cu artiștii care au urcat pe scena Casei de Cultură din Constanța?
G.U.: Acum cinci ani de zile am adus aici piesa „Take, Ianke și Cadâr“, cu Dinică, Beligan și Moraru. Dinică, mi-aduc aminte, Dumnezeu să-l ierte, nu mai avea o memorie de fier pe atunci. Dar era un om extraordinar. Ne-am împrietenit foarte repede. După ce a jucat piesa de teatru a mai durat un an și a murit (a povestit cu ochii în lacrimi Gheorghe Ungureanu, n. red.). A fost o pierdere enormă, care m-a afectat foarte tare. Este foarte greu când te împrietenești cu cineva și se duce.
O întâmplare amuzantă am avut-o cu Horațiu Mălăele. Urma să vină la Constanța pentru a juca piesa „Căsătoria“. Cu o săptămână înainte de spectacol, casa era închisă. Seara, cu o zi înainte, pe la ora opt, m-a sunat Mălăele și mi-a spus că s-a îmbolnăvit o actriță și nu mai poate să vină, neavând cu cine să o înlocuiască. Am zis că mi-a dat cu ceva în cap, vă dați seama, aveam 800 de bilete vândute. M-am sfătuit cu el, i-am spus să îl ia pe Nicolae Urs și să joace „Măscăriciul“, fiindcă lumea venea să-l vadă pe el, nu neapărat pentru piesă. Și am avut dreptate. A jucat până la urmă „Măscăriciul“, iar lumea a avut de ales: ori intrau la piesă, ori puteau să își ia banii înapoi pe bilet. Din 800 de persoane, doar 11 au returnat biletele. Ceilalți au intrat la spectacol. Asta demonstrează că oamenii vin la teatru pentru actorii mari, nu neapărat pentru piesele în care joacă aceștia.
Florin Piersic este un alt prieten drag. Cu el m-am împrietenit fiindcă a jucat de 16 ori pe scena Casei de Cultură. Cu Florin Piersic este o prietenie mai specială. Am avut o problemă de sănătate și m-am dus la Târgu Mureș. A venit profesorul Deac în salon, a întrebat cine e domnul Ungureanu și mi-a spus că l-a sunat Florin Piersic și i-a zis să aibă grijă de mine ca de Dumnezeu. Florin Piersic este un om extraordinar. Am multe amintiri cu el. A fost, la un moment dat, un spectacol mare cu toți coloșii teatrului. Ultimul pe scenă a rămas Florin Piersic, care trebuia să încheie spectacolul pe la ora 22:00. Se făcuse 12 noaptea și lumea nu pleca, îl asculta pe Florin Piersic, care trebuia să plece la Budapesta a doua zi. Nici după ce ce i-am amintit acest aspect nu a putut să se rupă de scenă. A mai vorbit 20 de minute și abia apoi a pus capăt spectacolului.
Sunt prieten și cu Radu Beligan. Pot spune că maestrul are o memorie extraordinară. La 90 de ani ține minte și câți pești am în acvariul din birou. La un spectacol aici, la Casa de Cultură, a zis că nu mai joacă, că îi este rău. Cunoașteam o doamnă în sală care era medic, dar nu avea nici un instrument la ea. I-am spus să îl liniștească pe maestru, fiindcă mi-era frică să trimit oamenii înapoi acasă. După ce i-a pus câteva întrebări maestrului, fără să îl consulte practic, ci doar l-a încurajat spunându-i că nu are nimic, Beligan a spus că se simte mai bine și a jucat piesa de teatru.
Am făcut și un contract cu maestrul Beligan, aici, la mine în birou. Dar nu scris, ci verbal, pe onoare. În timp ce ciocneam un pahar de șampanie în cinstea unui alt actor care își sărbătorea ziua de naștere, maestrul Beligan mi-a spus că vrea să facem un contract verbal, cum că el va juca pe scenă până la 105 ani. Am acceptat cu plăcere, dar am bătut palma că va juca până la vârsta de 103 ani. Ultima dată când a jucat piesa „Take, Ianke și Cadâr“ a fost aici, la Constanța.
În 2002 l-am adus pe Tudor Gheorghe în Constanța, după care m-am împrietenit cu el. Își făcea concediile aici, îl duceam la Mamaia, la campingul unui prieten. A fost o prietenie frumoasă și
l-am băgat în sufletul constănțenilor, fiindcă el este un om serios, care nu cântă la botezuri sau nunți.
Vizibil emoționat de amintirile evocate cu marii artiști, Gheorghe Ungureanu a terminat discuția arătându-ne colecția de fotografii pe care o ține cu sfințenie în sertarul biroului său. Alături de directorul Casei de Cultură ne-au zâmbit din poze Florin Piersic, Radu Beligan, Jean Constantin, Horațiu Mălăele, Ion Caramitru și mulți, mulți alții…
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
