Turbulențele de pe scena politică, scandalurile televizate și agenda publică încărcată de războaie personale din diverse domenii au aruncat în umbră, în 2018, solemnitatea celebrării Anului Centenar – împlinirea a 100 de ani de la înfăptuirea Marii Uniri de la 1918.
Astăzi, la două luni de la terminarea Anului Centenar, cu greu putem indica câteva acțiuni publice sau activități științifice care au marcat această sărbătoare pentru România.
Am vrut să aflăm cum s-a văzut Anul Centenar al României de la Paris și pentru asta am stat de vorbă cu Ștefan Lemny, angajat la Biblioteca Naţională a Franţei, la colecţiile care privesc Europa Centrală şi de Est și totodată una dintre cele mai importante figuri ale istoriografiei românești.
Ştefan Lemny este un istoric român, născut în 1952, specialist în istoria culturală şi istoria ideilor în secolul al XVIII-lea. Ucenic al academicianului ieşean Alexandru Zub, Ştefan Lemny este una dintre cele mai importante figuri ale cercetării ştiinţifice în domeniu, lucrările sale fiind publicate şi apreciate atât în România, cât şi în Franţa.
În 1983 a susţinut un doctorat în istorie, la Universitatea „Al.I. Cuza” din Iaşi, urmat de un al doilea, la Paris, în 1999. Cercetător la Institutul de Istorie „A.D.Xenopol” din Iaşi, al Academiei Române, până la plecarea sa din ţară, în 1990, Ştefan Lemny a publicat o serie de articole ştiinţifice şi monografii, cea mai cunoscută fiind „Sensibilitate şi istorie în secolul XVIII românesc” (Editura Meridiane, Bucureşti, 1990), una dintre cele mai apreciate lucrări din istoriografia română a ultimelor decenii.
Stabilit la Paris, Ştefan Lemny este de aproape trei decenii angajat la Biblioteca Naţională a Franţei, la colecţiile care privesc Europa Centrală şi de Est. În Franţa, istoricul a publicat un volum de referinţă, în 2009, tradus apoi şi în limba română la Editura Polirom: „Les Cantemir: l’aventure européenne d’une famille princière au XVIIIe siècle”. Volumul a fost răsplătit, în România, cu premiul Nicolae Iorga al Academiei Române și un premiu al revistei „Magazin istoric”.
Este căsătorit cu cercetătoarea Doina Lemny, de la Muzeul Naţional de Artă Modernă, Centrul Georges Pompidou din Paris, una dintre cele mai importante autorităţi ştiinţifice mondiale în opera lui Constantin Brâncuşi.
ISE: Cum a arătat România la Paris, în An Centenar?
Ștefan Lemny: De când Ungaria şi Polonia sunt oarecum în colimatorul unei părţi importante a opiniei occidentale, imaginea României este mai puţin negativă ca înainte. Ea priveşte mai ales clasa politică în ansamblul ei. Locuitorii, realizările culturale, îndeosebi literatura, artele frumoase, cinematografia, modul de viaţă al societăţii inspiră simpatii profunde. Am întâlnit mulţi francezi, îndeosebi tineri, care au călătorit sau doresc să călătorească în România. Nu cred că manifestările în jurul Centenarului au explorat suficient acest capital afectiv. Centenarul românesc se înscrie de altfel într-un lanţ de alte centenare importante pentru ţările din Europa centrală şi orientală născute sau reconstruite pe ruinele marilor imperii defuncte. Spre deosebire de România unde centenarul respectiv este un eveniment central, în Franţa el constituie un eveniment printre altele, un eveniment ce a ocazionat câteva acţiuni culturale sau ştiinţifice de bună calitate. Inaugurarea recentă a sezonului cultural franco-român i-a dat un relief deosebit.
ISE: Care trebuia să fie proiectul de țară, în viziunea dumneavoastră, care să definească sărbătoarea Centenarului Marii Uniri?
Ș.L.: Ca istoric visez la multe iniţiative care ar putea fi realizate doar prin unirea forţelor şi îndrumarea instituţiilor de ştiinţă sau de cultură: un repertoriu naţional al pietrelor tombale cu numele celor morţi pe front în anii primului război mondial – un fel de „Carte de aur” cum gândea regele Ferdinand în 1920 –, organizarea unei colecte naţionale a mărturiilor private legate de acest moment, aşa cum a făcut cu folos Biblioteca naţională a Franţei, şi cât mai multe volume de documente şi fotografii, mai multe decât cele care există până acum.
ISE: Ce a rămas în urma acestui Centenar?
Ș.L.: Cred că este prea devreme pentru a face bilanţul. Sper că vor fi şi alte manifestări şi publicaţii fiindcă centenarul nu se limitează doar la data de 1 Decembrie. Acestea fiind spuse, nu sunt adeptul festivismului aniversar. Studiile temeinice nu se nasc sub reflectoarele scenei. Precipitarea de a se concentra asupra unor momente istorice pentru faptul că au trecut 50 sau 100 de ani de la existenţa lor poate fi chiar păgubitoare pentru o cercetare temeinică.
ISE: Dacă ar fi să judecăm acum înfăptuirea proiectului Unirii din 1918 ce ar trebui să luăm mai întâi în discuţie: acţiunea clasei politice şi a societăţii, în interior, sau acordul şi sprijinul factorului extern, al Franţei, în primul rând?
Ș.L.: În istorie, simplificările sunt riscante. Între planul intern şi extern al evoluţiei există mereu o strînsă legătură.
ISE: Ce ar trebui să analizăm în procesul de construire a României Mari: energia creatoare a societăţii, impulsul clasei politice sau, pur şi simplu, norocul, aşa cum spunea fostul prim-ministru conservator P.P. Carp?
Ș.L.: Repet, istoria actului de la 1 decembrie e rezultatul unei sume de factori. A vorbi doar de „noroc” este tot aşa de simplist ca a vorbi de „ghinionul” unei istorii bimilenare.
ISE: Puteţi releva câteva locuri ale memoriei Unirii şi să explicaţi, pentru cititorii noştri, de ce sunt acestea importante?
Ș.L.: Locurile sunt numeroase şi cred că sunt bine cunoscute: Mausoleul Eroilor Neamului de la Mărăşeşti, monumentele eroilor cunoscuţi sau necunoscuţi, ansamblul sculptural realizat de Brâncuşi la Târgul Jiu care sublimează în alt fel amintirea sacrificiului, etc. Ele sunt importante pentru că permit a imagina şi reînvia trecutul prin mărturiile sale cele mai emoţionante. Lecţia de istorie ţinută în acest cadru mi se pare chiar fascinantă în măsura în care eroii evocaţi ne ajută să înţelegem mai bine oamenii ordinari în viaţa lor de zi cu zi, cu bucuriile şi tristeţile ei, viaţa lor înainte de a ajunge pe front, în fine, viaţa lor în tranşee. În solemnitatea acţiunilor omagiale însoţite uneori de distincţii onorifice acordate unor elite, n-ar trebui uitate că cei care au murit pe câmpurile de luptă erau în cea mai mare parte simplii ţărani, mulţi la vârsta primelor iubiri, mulţi tineri părinţi care au lăsat în urmă familii întregi îndoliate. Fără sacrificul lor, cursul istoriei ar fi fost altul.
ISE: În 1918-1919 a revenit la Ţară, după o ocupaţie de doi ani germano-bulgară, şi Dobrogea, inclusiv partea ei sudică, desemnată drept Cadrilater. Ce ar trebui spus despre această provincie în ceea ce priveşte aportul ei la realizarea Unirii? Există o particularitate aici?
Ș.L.: Mărturisesc că n-am reflectat la această întrebare, aşa cum am făcut-o, în cazul Bucovinei, desigur şi pentru că sunt un fiu al plaiurilor ei. Şi, în general, n-am impresia că există o analiză istoriografică aprofundată asupra particularităţilor regiunilor de frontieră sau periferice. Poziţia sud-estică a fostei ţări a lui Dobrotici conferă specificităţii ei multietnice şi multireligioase, construită de-a lungul timpului, o încărcătură deosebită în raport cu celelalte zone frontaliere. Dacă Banatul sau Bucovina, pentru a da doar aceste exemple, servesc ca punţi între Europa centrală şi sud-estică, Dobrogea marchează o altă etapă, făcând legătura cu lumea balcanică şi orientală. O poziţie ce explică poate şi afirmarea ei relativ târzie, în comparaţie cu alte regiuni, ca subiect al epopeii naţionale. Cadrul ei natural – între Dunărea albastră şi marea cea neagră – este alt factor ce poate explica o sensibilitate aparte, demnă de studiat. Vă promit să reflectez mai mult la această întrebare. Mă gândesc la cartea lui Emmanuel Le Roy Ladurie, Histoire de France des régions. La périphérie française, des origines à nos jours (în traducere liberă: Istoria regiunilor franceze. Periferia franceză de la origini până azi): ce interesantă ar fi o lucrare similară în cazul istoriei românilor.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
