La începutul anului 2019, un cotidian din Maroc, „Le Desk”, scria că deţine certitudini potrivit cărora până la 9 aprilie prim-ministrul israelian Beniamin Netanyahu va fi la Rabat, ca oaspete al regelui Mohammed al VI-lea. Vizita ar avea loc înainte de cea efectuată în Maroc de către chiar Papa Francisc, în 30 şi 31 martie, un demers la fel de istoric. Cum este greu de crezut că vreo voce din media marocane pot obţine independent ştiri din Palatul Regal de la Rabat, aproape sigur vizita este definitivată. De altfel, ea a şi fost anunţată de cotidiane din Israel precum „Yediot Ahronoth”, „Ma’ariv” sau „Jerusalem Post”.
Va fi a patra întâlnire a lui Beniamin Netanyahu cu lideri ai unor state musulmane cu care Israelul nu are oficial relaţii diplomatice în ultima jumătate de an: în noiembrie a fost primit de sultanul Qabus al Omanului, în ianuarie, după ce a primit-o la Viorica Dăncilă la Ierusalim a plecat în vizită oficială în Ciad unde a semnat acordul de reluare a relaţiilor diplomatice (rupte în 1972) iar în câteva zile va sosi în Israel prim-ministrul Republicii Mali, Sumelyu Bubeye Maiga. Ofensiva lui Netanyahu în lumea musulmană este fără precedent în istoria Israelului.
Maroc şi Israel: o poveste de dragoste fără mărturii publice
În 1963, şeful Centrului Mossad (serviciile secrete israeliene) de la Paris, Yaacov Caroz, născut în România, a primit din partea ministrului de Interne al Marocului, generalul Mohammed Oufkir, invitaţia de a ajunge cât mai rapid cu putinţă la Palatul Regal din Rabat. Cum între Israel şi Maroc nu existau relaţii diplomatice, invitaţia nu era deloc una obişnuită. Regele Hassan al II-lea (1961-1999) i-a anunţat pe şefii serviciilor secrete israeliene că are temeri serioase să se gândească la o tentativă de asasinat organizată de preşedintele Egiptului, Gamal Abdel Nasser.
De aproape şase decenii, relaţiile diplomatice dintre Israel şi Maroc nu există oficial (cu excepţia unei scurte perioade, între 1994 şi 2000) dar trupele marocane au fost mereu instruite de militari israelieni, tehnică militară de vârf din Israel dotează armata regatului, şi, în general, peste 50.000 de turişti israelieni vizitează Marocul anual. Săptămânalul politic marocan „Hébdo” scria la 11 august 2018 că „Marocul a devenit al doilea partener comercial african al Israelului, după Egipt, cu un comerţ bilateral de aproximativ 4 milioane de dolari lunar”. Mult mai influentul săptămânal „Tel Quel”, care apare la Rabat, era şi mai explicit în editorialul lui Mehdi Mahmoud, tipărit la 8 noiembrie 2018: între 2014 şi 2017 relaţia comercială a depăşit 150 milioane dolari, „afacerile aşa-zis secrete dintre Maroc şi Israel fiind din ce în ce mai vizibile iar Marocul având în vedere tot mai mult normalizarea relaţiilor bilaterale”. Iar un alt site marocan de ştiri informa că avioanele de luptă ale ţării sunt echipate cu tehnica cea mai performantă israeliană, provenită de la firma „Elta Systems”.
Cel mai la îndemână exemplu al relaţiei de alianţă dintre cele două state este acela al deschiderii filialei companiei israeliene NETAFIM, lider mondial în sisteme de irigaţii şi aprovizionare cu apă, în Maroc: Israelul a pus pariu că Marocul poate deveni o ţară cu terenuri agricole fertile.
Sau poate vă place mai mult această poveste: din 1984, pe teritoriul Marocului operează firma israeliană de cargo ZIM, mai exact în portul Tanger. Adică, în oraşul în care „Renault” fabrică automobilele cunoscute şi şoselelor României. Cum oficial nu există relaţii între Israel şi ţara arabă, firma ZIM are grijă să închirieze nave spaniole şi portugheze, care încarcă automobile „Renault”, le transportă până în apele teritoriale israeliene, din largul portului Haifa, unde sunt descărcate şi trimise firmelor de distribuţie din întregul Israel. Aceasta pentru că, aşa cum spunea în 2016 în Parlamentul de la Rabat un director al Comerţului Exterior din Ministerul marocan al Industriei şi Comerţului, Mohamed Abboli, „Marocul nu are relaţii comerciale cu această entitate (oficial, guvernul marocan nu acceptă că Israel este un stat- n.red.) şi este dispus să lupte împotriva intrării oricărui produs israelian în Maroc”. Oficiali guvernamentali de la Ierusalim l-au felicitat pe demnitar pentru discurs şi atacuri.
Din 2005, compania naţională de telecomunicaţii Maroc Telecom este înzestrată cu echipament israelian de cea mai înaltă fiabilitate iar Israel Military Industries şi Lockheed Martin au modernizat, contra sumei de 100 milioane dolari, cele două escadrile de avioane F16, cumpărate de Maroc din SUA. Deloc mai puţin important, dacă ai răbdare să răsfoieşti stufoasele suplimente publicitare ale cotidianelor israeliene „Maariv” sau „Yedioth Ahronoth” vei găsi nu puţine oferte imobiliare „de vis”, cum spun promoţiile, în oraşele marocane Casablanca, Fes şi Tanger.
Comunitatea evreiască din Maroc era cea mai numeroasă din întreaga Africă, cu excepţia Etiopiei, la începutul secolului al XX-lea. Astăzi, după ce din 1948 au plecat peste 300.000 de suflete, au mai rămas aproximativ 6000 de evrei în regatul lui Mohammed al VI-lea, majoritatea în oraşul Casablanca. Aici este deschis şi unicul muzeu evreiesc din lumea musulmană.
Foarte puţin pentru orice statistică, enorm pentru o ţară majoritar musulmană.
De altfel, textul revizuit al Constituţiei marocane, intrat în vigoare în 2011, prevede existenţa unui post de ambasador itinerant pentru probleme evreieşti. De la urcarea pe tron a Regelui Mohammed al VI-lea, în iulie 1999, se poate constata o voinţă instituţională asumată de a pune în valoare componenta evreiască a istoriei Marocului. Din cei peste 11 milioane turişti străini care vizitează Marocul anual, mai bine de 200.000 sunt evrei, atât din Israel, cât şi din state europene, din Canada sau din America Latină.
În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, sultanul Mohammed al V-lea al Marocului, aflat atunci sub stăpânire franceză, a decis că nu va aplica legislaţia antievreiască adoptată de regimul nazist de la Vichy, adică Franţa care era un satelit al Germaniei naziste. Un asemenea afront nu a existat nicăieri în lume în perioada 1940-1944 în teritoriile stăpânite de Axă. Astăzi, sultanul Marocului este unul dintre „Drepţii între popoare” de la Memorialul Yad Vashem. Fiul lui, Regele Hassan al II-lea (1961-1999), a făcut şi mai mult: a divulgat secretele militare şi politice ale aliaţilor arabi către Israel înaintea Războiului de Şase Zile, din 1967, prin care statul evreu a intrat în posesia întregului oraş Ierusalim, a Cisiordaniei, Înălţimilor Golan, Fâşiei Gaza şi peninsulei Sinai.
La moartea Regelui Hassan al II-lea al Marocului, în iulie 1999, administraţia poştală a Israelului a emis un timbru cu efigia suveranului iar anul trecut, la 2 mai 2018, bulevardul principal al oraşului Kiryat Ekron, din centrul Israelului, a primit numele iubitului rege marocan. La Petah Tikva, unul dintre cele mai mari oraşe israeliene, un memorial dedicat suveranului marocan invocă recunoştinţa poporului evreu pentru „contribuţia la acordul istoric de pace dintre Israel şi Egipt”.
Actualul Rege Mohammed al VI-lea a finanţat, cu discreţie, renovarea a două cimitire evreieşti din Insulele Capului Verde (fostă colonie portugheză până în 1975). Carlos Wahnon Veiga, fost prim-ministru al Capului Verde şi actual ambasador al ţării sale la Washington, a dat publicităţii anul acesta o scrisoare care a devoalat acţiunea suveranului marocan: „este un proiect iniţiat de o organizaţie evreiască, susţinut de o ţară musulmană, Maroc, într-o ţară creştină, Capul Verde”.
Cum se concretizează relaţia de alianţă dintre Israel şi Maroc? De cine se ascund?
De statele arabe, tot mai puţin.
La o reuniune cu şefi ai diplomaţiilor din întreaga lume, organizată la Varşovia la mijlocul lunii februarie 2019, prim-ministrul Beniamin Netanyahu a ţinut să declare în faţa presei, alături de ministrul de Externe al Omanului, Yusuf bin Alawi bin Abdullah, că „decizia curajoasă a sultanului Qabus de a mă invita în Oman este pe cale să schimbe lumea”. Netanyahu susţine că decizia extrem de curajoasă a Omanului a fost susţinută tacit de Bahrein şi Arabia Saudită şi că va fi urmată şi de alte state arabe care au ajuns la concluzia şefului diplomaţiei omaneze: este timpul ca Israelul să fie tratat ca orice alt stat din regiune.
Marocul revendică, din 1976, un teritoriu numit Sahara Occidentală, un deşert de circa 270.000 de kilometri pătraţi şi cu o populaţie de aproape 500.000 de locuitori, la extremitatea sudică a Saharei şi la malul Oceanului Atlantic, fostă colonie spaniolă până la moartea lui Franco (1975). Teritoriul este revendicat şi de statul vecin, Mauritania. Din 1976 aici mai acţionează şi o armată a locuitorilor saharieni, Polisario, care a proclamat independenţa unei Republici Arabe Democratice Saharawi (la 27 februarie 1976), nerecunoscută de comunitatea internaţională, cu capitala în deşert, la Tifaritti, câteva clădiri administrative. Mai bine de trei sferturi din teritoriu, inclusiv capitala administrativă, Laâyoune, este administrat de Maroc. Atât administraţia Polisario, condusă de Brahim Ghali, cât şi demersurile Republicii Saharawi de a fi recunoscută internaţional sunt susţinute şi finanţate de Algeria vecină Marocului. Guvernul de la Alger susţine că problema Saharei occidentale este una care priveşte „decolonizarea” şi cere Marocului să se retragă. Pe de altă parte, este limpede că dacă Algeria poate mobiliza rapid în jur de jumătate de milion de soldaţi, în cazul unui conflict, armata marocană, mult mai mică, de doar 150.000 de oameni, este un profesionistă şi foarte bine echipată.
Uniunea Europeană nu acceptă revendicările marocane asupra Saharei Occidentale şi, în plus, la începutul anului 2018 a cerut guvernului de la Rabat să respecte „dreptul internaţional” în acest teritoriu. Tot anul trecut, în mai 2018, ministrul de Externe al Marocului, Nasser Bourita, a anunţat ruperea legăturilor diplomatic ecu Iranul, acuzând republica islamică de la Teheran că ar finanţa militarii din Polisario care luptă împotriva armatei marocane. „Maroc– a declarat ministrul de Externe de la Rabat- dispune de probe indubitabile, cu nume identificate şi fapte precise, care arată o legătură între Polisario şi Hezbollah (mişcare militară şiită, finanţată de Iran- n.red.) împotriva intereselor supreme ale Regatului. Prozelitismul şiit al Iranului ameninţa fundamentele religioase ale Regatului nostru”. Iranul şi Hezbollah au acuzat Israelul şi SUA că ar fi „dezinformat” guvernul de la Rabat şi l-ar fi silit să ia această decizie.
Acum, Regele şi militarii săi se vor folosi de influenţa lui Netanyahu la Casa Albă pentru a-l convinge pe preşedintele Donald Trump să ia o decizie în ceea ce priveşte Sahara Occidentală dar şi integrarea Marocului în sfera occidentală de interese economice şi strategice.
Cauza palestiniană, susţinută de Maroc încă de la obţinerea independenţei, în 1956, nu a fost niciodată abandonată în public dar este de domeniul evidenţei că diplomaţia de la Rabat susţine mai degrabă alianţa arabă anti-şiită şi anti-Iran, compusă din Arabia Saudită, Egipt şi Iordania. Şi care alianţă este susţinută puternic de la Ierusalim, până într-acolo încât prinţul moştenitor Mohammed bin Salman, al Arabiei Saudite, s-a oferit să construiască o capitală palestiniană nouă, lângă Ierusalim, pentru a rezolva disputa eternă israelo- palestiniană. Proiectul a găsit foarte multă înţelegere în Maroc.
Dacă priveşti atent, acordul este cât se poate de corect: Israelul va susţine interesele Marocului în Sahara Occidentală iar Marocul îşi va angaja interesele israeliene faţă de problema palestiniană.
După întreruperea relaţiilor diplomatice bilaterale, în 2000, la presiunea palestinienilor, contactele dintre Ierusalim şi Rabat au rămas extrem de puternice şi intime. Ministrul de Externe Silvan Shalom a fost primit în 2003, cu discreţie, de Regele Mohammed al VI-lea, iar într-un hotel din New York, în septembrie 2009, profitând de şedinţele interminabile ale Adunării Generale a ONU, cei doi miniştri de Externe, Avigdor Liebermann şi Taieb Fassi-Fihri, au avut o întâlnire extrem de lungă. Şi, ca să înţelegeţi mai bine, Jason Isaacson, director pentru afaceri guvernamentale şi internaţionale al Comitetului evreiesc american, a devenit Cavaler al Tronului Regatului Maroc, însuşi Regele Mohammed al VI-lea oferindu-i distincţia, în cadrul unei ceremonii grandioase.
Beniamin Netanyahu nu este primul şef de guvern israelian care vine la Rabat. În 1986 a sosit Shimon Peres iar în 1999, la funeraliile Regelui Hassan al II-lea, a fost prezent Ehud Barak. De data aceasta, însă, Israelul va veni după succese notabile obţinute în lumea arabă şi musulmană şi, deloc de neglijat, cu o susţinere foarte mare din partea Casei Albe, personal a preşedintelui Donald Trump. Şi, încă: va utiliza şi sprijinul puternic al preşedinţiei României la Consiliul Uniunii Europene. După vizita prim-ministrului Netanyahu la Regele Mohammed al VI-lea aproape sigur această poveste de alianţă va ieşi la lumină: Maroc şi Israel vor avea, în fine, relaţii diplomatice.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
