Baclava, un cuvânt turcesc bine cunoscut de mai toată lumea care trăiește la mai puțin de 1.000 de kilometri distanță de Istanbul, desemnează un tip de prăjitură cu origini de aproape două mii de ani, cel mai probabil din Mesopotamia, a cărei popularitate a fost ulterior răspândită de Imperiul Otoman în toate cotloanele lumii atinse de influența sa.
După cum este de așteptat într-un asemenea context, există încă mulți oameni care tratează cu multă seriozitate tradiția baclavalei. Unul dintre acești oameni, arată Smithsonian Magazine, este Efkan Güllü, proprietarul actual al Güllüoglu Baklava, un lanț de patiserii din Gaziantep, Turcia, cu zeci de filiale în întreaga lume.
Efkan este ultimul dintr-o lungă serie de patiseri care duc mai departe cu mândrie tradiția baclavalei, o tradiție care pentru familia Güllü a început în 1871, atunci când stră-stră-bunicul lui Efkan a poposit în orașele siriene Alep și Damasc, în drumul său de întoarcere de la Mecca. El a folosit prilejul celui mai important pelerinaj pentru credincioșii musulmani pentru a învăța cum să facă baclavalele.
După cum explică Efkan, “”În familia noastră, când deschizi ochii spre lume, primul lucru pe care îl vezi este baclavaua”. El descrie cu mândrie întregul proces de subțiere a aluatului până la ultimul milimetru posibil, de umplere cu nuci, sirop sau miere și de așezare manuală a zece sau chiar mai multe straturi de aluat unul peste altul – automatizarea nu este o opțiune, deoarece pentru familia Güllü, nu este doar muncă, ci o adevărată formă de artă.
Această artă, explică Smithsonian, a fost prima oară practicată în jurul secolului al VIII-lea î.Hr., în imperiul Asirian, care la acea vreme cuprindea teritorii ale Irakului, Iranului, Kuweitului, Siriei și Turciei din zilele noastre. Asirienii au venit prima oară cu ideea de a așeza turte în straturi cu nuci tocate între ele, o gustare pe care o savurau în general la ocazii speciale.
Romanii și grecii antici foloseau un procedeu similar pentru un alt tip de mâncare, placenta, dar care folosea ingrediente diferite, precum brânza. Rezultatul se asemăna mai mult cu plăcinta modernă decât cu baclavaua, arată Tastes of History.
În orice caz, cea mai veche mențiune a baclavalei, așa cum este ea cunoscută astăzi, datează din secolul al XV-lea d.Hr., în Imperiul Otoman. După cum explică experta în mâncare tradițională turcească Priscilla Mary Ișin în cartea sa “Șerbet și condimente: Povestea completă a dulciurilor și deserturilor turcești”, cea mai veche referire la baclava se găsește într-un poem scris de un bărbat numit Kaygusuz Abdal, care a trăit în prima jumătate a anilor 1400.
În mai puțin de un secol, baclavaua s-a impus ca un element important al gastronomiei otomane, servită în mare parte la evenimente speciale deoarece era greu de făcut și necesita folosirea de ingrediente scumpe.
Un exemplu concret al importanței baclavalelor în societatea otomană oferit de Ișin este așa numita “Procesiune a baclavalei” – De la începutul secolului al XVI-lea, a devenit o tradiție de Ramadan ca Sultanul Otoman să ofere cantități considerabile de baclava ienicerilor, soldații de elită ai armatei otomane. Până la dizolvarea corpului de ieniceri în 1826, evenimentul a rămas un fel de spectacol anual foarte popular.
Trebuie amintit rolul important pe care ienicerii l-au jucat vreme de sute de ani în Imperiul Otoman.. Soldați de elită, forță de poliție, gărzi ale sultanului, printre altele, ienicerii au ajuns să joace un rol similar cu cel al gărzii pretoriene în Imperiul Roman – de la simpli paznici și soldați la o forță politică veritabilă cu un cuvânt greu de spus în stabilirea și consolidarea unui suveran.
Ei au devenit o forță atât de importantă în imperiu încât, în 1622, când sultanul Osman al II-lea a încercat să-i disciplineze și să le taie solda, ienicerii s-au răzvrătit și l-au executat, scrie Britannica. În mod evident, menținerea unei relații pozitive cu ienicerii a devenit o prioritate pentru sultani.
Tradiții precum împărțirea de baclavale au devenit un mod simplu de a evalua această relație. După cum explică Atlas Obscura, momentele în care un regiment de ieniceri ezita în a accepta mâncare din partea sultanului erau printre primele semne ale unei revolte ce avea să urmeze.
Ienicerii au fost înlăturați violent și definitiv de către sultanul Mahmud al II-lea în 1826, dar pasiunea turcească pentru baclava a supraviețuit acestui eveniment și chiar căderii imperiului. Până și în prezent, zicala „Nu sunt destul de bogat ca să mănânc baclava în fiecare zi” este încă populară în Turcia, scrie The Economist.
Acest fapt este recunoscut și la nivel internațional: În 2013, Comisia Europeană a desemnat baclavaua drept produs cu denumire de origine protejată – un calificativ prin care Uniunea Europeană recunoaște în mod oficial o țară sau regiune drept locul de origine al unui anume produs alimentar.
Baclavaua este primul produs turcesc care a fost astfel recunoscut de Uniunea Europeană, iar orașul ei de origine a fost stabilit a fi Gaziantep – chiar orașul de origine al familiei de patiseri Güllü.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
