După ce a renunţat la monarhia constituţională, în iunie 1946, printr-un referendum controversat şi câştigat la limită de republicani, Italia a lăsat în urmă, în 70 de ani, 17 parlamente, 64 de guverne şi 57 de prim-miniştri. La 4 martie, alegătorii au fost chemaţi la urne pentru a decide viitorul politic.
Cel puţin trei mari conglomerate politice şi electorale şi-au măsurat forţele pentru a desemna 630 de deputaţi şi 315 senatori, la o populaţie de 61 de milioane locuitori, câţi numără Peninsula. Conform noii legi electorale, formaţiunea politică sau alianţa care obţine 40% din voturi (315 deputaţi), poate primi misiunea de a forma noul guvern.
Mişcarea 5 Stele a devenit cea mai importantă din Italia, după scrutinul din 4 martie, câştigând alegerile. „Corriere della Sera” scria la câteva ore după anunţarea primelor rezultate că a fost vorba despre o „revoltă a Sudului” Peninsulei, acolo liderii ei obţinând victorii categorice (la Napoli, de pildă, peste 50% din voturi). „Il Giornale” constata că Liga Nordului domină electoral cealaltă jumătate a Peninsulei. Coaliţia de Dreapta, formată din Forza Italia (Silvio Berlusconi), Liga Nordului (Matteo Salvini) şi Fratelli d’Italia (Giorgia Meloni) a adunat, împreună, cele mai multe voturi dar departe de o majoritate. Partidul Democrat, de stânga, acum la guvernare, condus de fostul prim-ministru Matteo Renzi, s-a situat sub 20% din preferinţele electoratului.
Conform rezultatelor, în momentul de faţă nimeni nu poate asigura o majoritate parlamentară pentru a forma noul guvern. Iar Maurizio Molinari, directorul cotidianului „La Stampa”, anunţa extrem de tulburat că „pentru prima dată în Europa, forţele anti-sistem au învins”.
După ce, în 2017, Franţa şi Germania au reuşit să stopeze ascensiunea liderilor acuzaţi de populism şi naţionalism, şi după ce în Austria o formaţiune cu rădăcini naziste, Partidul Libertăţii, a intrat în coaliţia de guvernare, Italia a dat şi ea un examen serios în legătură cu sănătatea electoratului şi a veleităţilor clasei ei politice.
Diagnosticul nu a depăşit aşteptările de la o ţară care, de la începutul crizei economice şi financiare, acum un deceniu, nu a reuşit să îşi revină pe deplin. A fost cea mai gravă criză economică de după al Doilea Război Mondial iar ravagiile ei au fost măturate cu greu.
Dar nu este doar atât!
Accademia della Crusca este una dintre cele mai onorabile instituţii europene, înfiinţată la Florenţa în 1583 cu scopul declarat de a „salva şi studia limba italiană”. Chestionat de cotidianul „La Stampa”, la mijlocul lunii ianuarie, în legătură cu calitatea campaniei electorale, preşedintele acestei instituţii, Claudio Marazzini, a replicat că pentru prima dată în istorie „limba italiană a fost ucisă”. „Vidul lingvistic – comenta stupefiat academicianul – denotă şi vidul politic”.
Cu alte cuvinte, în Italia actualii lideri nu doar că au probleme cu gramatica şi cu vocabularul dar, pur şi simplu, nu mai au idei. Singurul care a dat dreptate acestei concluzii a fost Luigi Di Maio, băiatul de 31 de ani care a lămurit electoratul că „eu maltratez limba italiană exact ca voi, eu nu fac parte din elită”. Derapajele limbii vorbite de Di Maio sunt şi cele mai vizibile: spre comparaţie, politicienii Gigi Becali sau Maria Grapini la un loc, despre care presa din România relatează cu deliciu, nu au nicio şansă să îl concureze. Cu singura experienţă profesională ca agent de securitate pe stadionul „San Paolo” din Napoli, Di Maio a devenit repede un personaj central al politicii peninsulei.
Migraţia (centrată pe islamofobie) şi austeritatea, acestea au fost cele două teme centrale ale campaniei electorale. Prin urmare, mai degrabă apeluri la emoţie populară decât la soluţii concrete. Cu doar o zi înaintea scrutinului, cel mai important cotidian din Spania, „El Pais”, cu o excelentă reputaţie în a depista impactul intervenţiei Rusiei în politicile interne europene, a publicat o amplă investigaţie care menţiona că cea mai expresivă parte a campaniei electorale italiene, migraţia şi pericolele ei, a fost scrisă şi difuzată în bună măsură de canalele de informare ale Kremlinului, de agenţia Sputnik cel mai concludent.
Italia este a opta economie a lumii şi a treia din zona euro dar datoria ei publică este de 130% din produsul Intern Brut (o depăşeşte doar Grecia, cu o datorie de aproape 180% din PIB). Fiecare italian este dator 35.000 de euro, spre deosebire de un coleg din Grecia, care duce în spate doar 29.000 de euro. Curele de austeritate instaurate de Partidul Democrat după câştigarea alegerilor au scos Italia din căderea abruptă şi au adus, în 2017, o creştere economică de 1,5%. Aproape toate analizele economice spun că ţara va reveni la PIB dinainte de 2008 abia după 2025. Şomajul atinge aproape 12% dar în rândul tinerilor el depăşeşte 40%. Economia subterană italiană este evaluată la 30-35%, spre disperarea oficialilor europeni de la Bruxelles. Mai tot timpul, guvernul de la Roma este suspectat că nu transmite date economice şi financiare reale: ultima dată, la sfârşitul lunii noiembrie 2017, vicepreşedintele Comisiei Europene, Jyrki Katainen, a spus de la obraz că nu se poate încrede nimeni în informaţiile italiene.
Birocratizarea excesivă a pieţei muncii, bunurilor şi serviciilor, indicatorii slabi ai calităţii actului de administrare şi guvernare (un nivel ridicat al corupţiei), un sistem educaţional rămas în urmă şi neperformant, pierderea competiţiei tehnologice dar şi altele au condus Italia spre o stagnare economică şi socială pe care doar un proiect profund modernizator ar putea să o anuleze. Acest lucru este posibil, Italia a dovedit în deceniile de după al Doilea Război Mondial că se poate transforma într-un miracol economic la nivel mondial.
Austeritatea impusă de guvernele de stânga ale lui Mario Monti, Matteo Renzi şi ale actualului premier, contele Paolo Gentiloni, a fost un bun antidot dar ea trebuie însoţită, acum, şi de soluţii de dezvoltare. O recunoaşte Stânga, prin vocea lui Matteo Renzi, liderul Partidului Democrat. „Politicile de austeritate – se confesa Renzi în iunie 2016 într-un amplu interviu acordat cotidianului financiar „Il Sole 24 Ore” – pot transforma viitorul într-un coşmar”.
La fel spune şi Dreapta, laolaltă Silvio Berlusconi (Forza Italia), Matteo Salvini (Liga Nordului) şi Giorgia Meloni (Fratelli d’Italia). Aici, însă, fiecare adaugă culoarea preferată de propriul electorat. Silvio Berlusconi, într-o scrisoare deschisă trimisă prim-ministrului Gentiloni, şi publicată de cotidianul „Il Foglio” la sfârşitul lunii ianuarie, cerea ferm ca „Europa să nu mai trateze Italia ca pe o balerină ce trebuie să iasă la pensie” în vreme ce liderul Ligii Nordului, un fel de Donald Trump al Italiei, îşi exprima susţinerea pentru protecţionism şi aversiunea pentru moneda euro, cea care, crede el, a dus la ieşirea ţării din competiţia economică internaţională. „Noi nu avem euro în buzunare, – spunea recent Matteo Salvini în Umbria – noi avem mărci germane care se cheamă euro”.
Mişcarea 5 Stele a promis NU la toate capitolele: integrare europeană, austeritate, continuarea finanţărilor pentru statele mai sărace din Uniunea Europeană. „Royal Baby”, cum l-a desemnat cotidianul de stânga „La Repubblica” pe Luigi Di Maio, a reuşit să convingă în special electoratul din Sudul Italiei şi din capitala Roma.
Migraţia a fost percepută ca o problemă reală de toţi candidaţii iar rezultatele acestor alegeri reflectă această temă drept la fel de importantă ca securitatea financiară a familiei. Instituţiile abilitate au numărat între 650.000 şi 700.000 pe cei care s-au stabilit în Italia după 2014, venind din Africa, Orientul Mijlociu şi alte zone ale lumii islamice lovite de sărăcie şi conflict. Un acord bilateral semnat cu Libia a redus numărul migranţilor în ultimii doi ani: 181.000 de persoane în 2016 şi 120.000 în 2017. Dar nu este destul iar problemele de integrare nu sunt puţine.
De aici, o psihoză generală puţin obişnuită Italiei după al Doilea Război Mondial. Ceea ce este adevărat este că Europa întreagă a abandonat Italia în această dramă de care nu este responsabilă. Şi ceea ce este remarcabil este că Italia şi diplomaţii ei au reuşit un proiect fabulos, care să oprească migraţia pe coastele mediteraneene ale Libiei, o ţară abandonată într-un conflict militar civil din 2011.
Partidul Democrat a asigurat că eforturile întreprinse alături de autorităţile libiene au dus situaţia spre control. Ceea ce este real. Silvio Berlusconi, într-un interviu acordat RAI, la începutul lunii februarie, şi care a declanşat un scandal naţional, asigura că va deporta 600.000 de migranţi în primul an de guvernare al coaliţiei de dreapta. Matteo Salvini, care a anunţat că programul lui politic este inspirat de celebrul eseu al florentinei Oriana Fallaci, „Furia şi mândria”, a promis o „rezolvare” a „conflictului cu Islamul”. „Suntem sub atac – a comentat liderul Ligii Nordului.
Cultura, societatea, tradiţiile şi modul nostru de viaţă sunt în pericol. Culoarea pielii cuiva nu are nimic de-a face cu asta, dar riscul este real. Secole de istorie riscă să dispară dacă islamizarea, care până acum a fost subestimată, are câştig de cauză.” Nici „Il Cavaliere”, nici divorţatul lider al Ligii, care militează pentru familie tradiţională catolică, nu au reuşit să explice cum se va întâmpla acest lucru. Nici nu prea era vreme pentru că o competiţie cu Mişcarea 5 Stele, care vorbea despre expulzarea inclusiv a europenilor din Italia, a fost de-a dreptul epuizantă.
Luigi Di Maio, liderul Mişcării 5 Stele, a recunoscut că nu se pricepe aproape deloc la politică externă dar asta nu înseamnă că nu are păreri clar conturate, pe care le împărtăşeşte cu fidelul său electorat. Chiar dacă, după el, Venezuela este condusă de generalul Augusto Pinochet (care, în realitate, a condus Chile şi care a trecut demult în lumea celor drepţi) iar Statul Islamic este chiar un stat, Di Maio ştie că Italia „importă criminali”. Diferenţa dintre el şi Dreapta tradiţională este că Mişcarea 5 Stele se opune categoric şi migraţiei din interiorul Uniunii Europene, din România de pildă. În primăvara anului 2017, Luigi Di Maio se plângea într-un interviu, gustat de publicul său, că Italia importă masiv români „infractori” în vreme ce ţara sa exportă în România firme şi capital.
În două chestiuni liderii politici ai Italiei au acţionat consensual. Niciunul dintre ei nu a promis ieşirea din Uniunea Europeană, chiar dacă toţi au criticat-o. Nici nu prea se putea: statistic, la sfârşitul anului 2017, mai bine de 56% dintre italieni ar fi votat, în cazul unui referendum, pentru rămânerea în Uniune.
Nici relaţiile cu Rusia nu au stârnit controverse între candidaţi. Partidul Democrat, al lui Matteo Renzi, a spus din chiar momentul instituirii sancţiunilor asupra Kremlinului, după anexarea peninsulei Crimeea, că se opune acestui demers. Silvio Berlusconi nu poate spune nimic: el este prieten personal cu Vladimir Putin iar cei doi îşi împărtăşesc împreună sărbătorile de familie şi problemele intime. Matteo Salvini, de la Liga Nordului, este un admirator al tipului de politică instituit de Kremlin, fără mulţimea de proceduri birocratice şi legislative, iar Luigi Di Maio a promis mereu că, o dată format guvernul, prezenţa Italiei în cadrul NATO va fi redusă iar sancţiunile la adresa Rusiei vor fi ridicate. Toţi primesc dreptatea electoratului pentru că, până la sfârşitul anului 2017, pierderile economiei italiene pentru închiderea pieţelor ruseşti se ridicau la aproape 15 miliarde de euro. Şi mai este ceva: Rusia a pierdut în Italia una dintre cele mai puternice voci pe care le avea în Occident. Cu trei luni înainte să ocupe Crimeea, preşedintele Vladimir Putin şi prim-ministrul Enrico Letta semnau, la Trieste, un acord prin care înfiinţau un fond comun de investiţii de un miliard de euro iar firma italiană de energie ENI (petrol şi gaze) primea promisiunea de a lucra alături de companiile ruseşti în efortul de a trimite mai multe resurse către Europa.
De ce Mişcarea 5 Stele a devenit cel mai puternic partid după alegeri şi cine va forma guvernul? Pentru că în momentul de faţă politica italiană nu mai are idei, lideri şi nici încredere din partea societăţii. Iar formaţiunile anti-sistem şi-au împărţit frăţeşte Peninsula în două jumătăţi aproape egale.
Scenariile cele mai pesimiste invocă o repetare a scrutinului parlamentar sau, chiar, o alianţă între formaţiunile anti-sistem: Mişcarea 5 Stele, Liga Nordului şi Fratelli d’Italia. Aceste opţiuni ar confirma îngrijorările tehnocraţilor de la Bruxelles şi ale câtorva capitale europene, precum Berlinul, potrivit cărora Italia a devenit „omul bolnav” al Uniunii Europene.
Cel mai probabil, la Roma se va instala un guvern al unei coaliţii de dreapta. „Il Cavaliere”, Berlusconi cel de 81 de ani, are interdicţie judiciară de a face politică până în 2019, în urma unei condamnări din 2013 pentru evaziune fiscală. Liderul Ligii Nordului, Matteo Salvini, îşi doreşte portofoliul Ministerului de Interne, pentru a „curăţa” Italia. În ultima zi de campanie electorală liderul Forza Italia, venerabilul octogenar Berlusconi, l-a prezentat pe acela care va forma guvernul de alegeri al Italiei: preşedintele Parlamentului European (din ianuarie 2017), Antonio Tajani. Un fel de Martin Schulz al Italiei, la Dreapta politică, însă, Tajani este „părinte fondator”, în 1994, al formaţiunii politice conduse şi astăzi de Silvio Berlusconi, după ce, până atunci, activase în micul dar vocalul partid monarhist italian. Antonio Tajani este cea mai bună opţiune de prim-ministru, dintr-o serie deloc strălucitoare de figuri politice, nu doar datorită anvergurii internaţionale – între altele, după Emilio Colombo (în 1977-1979), este primul italian care conduce forul parlamentar continental – dar şi pentru experienţa politică şi moderaţiei cu care a reuşit să abordeze cele mai sensibile teme ale campaniei.
La fel cum, la începutul anilor 1990, corupţia endemică şi lipsa alternativei politice au condus la prăbuşirea sistemului de partide şi la reaşezarea instituţională a statului, şi acum, după alegerile din 2018, Italia pare din nou la răscruce.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
