La reîntâlnirea cu cenzura

Andreea Pavel

M-am trezit într-o conferință de presă, într-o sală plină de jurnaliști. În fața mea era șeful instituției, un om foarte irascibil și transpirat. La un moment dat a făcut o criză de nervi, și-a înjurat secretara, a smuls tastatura din birou și a aruncat-o după biata femeie care nu știa pe unde să fugă mai repede. Aveam 16 ani, era prima zi în presă și credeam că am știrea vieții. În jurul meu, fețele erau încremenite, iar mâinile scriau de zor. Mi-era frică să nu mi ”se fure” știrea și abia așteptam să ajung la redacție să o scriu prima. Pe drum spre redacție, a urmat un dialog suprarealist cu colega care mă avea în grijă:

– Cine scrie știrea? Eu o scriu, nu? Că eu am văzut prima.
– Ce știre?
– Când a aruncat domnul ăla cu tastatura.
– Asta nu e o știre.
– Cum nu?! Păi, e normal ce-a făcut?
– Nu e. Dar nu e nici știre.
– Vorbesc cu șefa ta.
– Vorbește.

A avut dreptate colega mea. Aia n-a fost o știre. Nici pentru mine, nici pentru ceilalți.

Publicitate electorală
publicitate electorală

I-am spus redactorului-șef, în aceeași zi, că vreau să merg singură pe teren. M-a trimis la plimbare: ”Du-te, copile, plimbă-te pe plajă o oră și mai vorbim după aia”. Am plecat într-un suflet și după două ore eram înapoi în redacție, cu niște notițe scrise la sfârșitul caietului de trigonometrie, uitat prin rucsac, și cu niște fotografii făcute cu o glumă de telefon cu ecranul de 4 centimetri pătrați: ”Am altă știre!”.

Redactorul-șef m-a primit cu privirea unui părinte plictisit de nimicurile descoperite de copii peste zi.

– Unde-ai fost?
– Pe plajă, cum mi-ați spus.
– Și ce-ai găsit?
– O conductă care varsă apă murdară în mare.
– Intră și închide ușa.

Mi-a explicat în cele mai simple cuvinte că nu am văzut nicio conductă și că, în Constanța, nu există conducte care varsă apă murdară în mare. I-am arătat poze. Mi-a zis să mă uit mai bine în poze, pentru că nu se văd decât valuri. În juma de oră cât mai aveam la dispoziție ”ca să demonstrez” că vreau să fac presă am avut timp doar să mai ies o dată din redacție și să merg până la colț. Am găsit o grămadă de pepeni stricați. Era sfârșitul verii și, da, iată, asta a fost o știre. Ba chiar de prima pagină.

Aveam 16 ani și voiam să fiu jurnalist.
Așa i-am cunoscut pe Nicușor Constantinescu și prietenii lui.
Așa am cunoscut, în prima mea zi de presă, cenzura.

În practica din vara aia am învățat să tac și să închid ochii atunci când trebuia să îi deschid și mai mult. Mi-am promis atunci că, într-o zi, într-un fel sau altul, toate întrebările mele or să-și găsească locul undeva și, mai ales, or să-și găsească răspunsurile. Voiam să înțeleg ce se întâmplă în oraș în timp ce eu scriu despre pepenii stricați de la colțul străzii.

În timp, am aflat cum cartierul social din oraș a fost construit la prețuri supraevaluate sau cum au fost traficate monumente istorice pe piața neagră și pentru dispariția cărora Primăria Constanța a depus plângere la poliție abia după 11 ani.

Am mai găsit un hectar și jumătate de teren vândut în inima stațiunii Mamaia cu un preț de zece ori mai mic decât pe piața imobiliară, am găsit hoteluri ridicate în zone protejate fără aviz de la Cultură, am găsit afacerile transpartinice ale unor lideri politici aparent rivali, am găsit monopolul afișajului stradal concesionat la prețuri derizorii.

Apoi, am descoperit portul turistic al Constanței concesionat la un preț batjocoritor și un dosar penal care a zăcut în sertarele DNA timp de 8 ani, până s-a prescris.

Am aflat și cum județul urma să își ceară autonomia, sub Nicușor Constantinescu și Radu Mazăre, cum s-a făcut un referendum pentru asta și cum a fost slăbită din temelii principala instituție militară din regiune.

Am mai găsit cum bucăți din plajă au fost vândute ilegal și la prețuri de derizorii unui investitor care, mai apoi, a vândut imobilele construite acolo către cei mai controversați afaceriști și politicieni ai vremii.

Dar astea nu sunt știri, ar spune foștii mei colegi.
Se poate să aibă dreptate.

Însă, sigur este o știre că Nicușor Constantinescu și Sorin Strutinsky s-au înscris într-un proiect civic care invocă ”demnitatea” și ”dreptatea”. Radu Mazăre, stabilit teoretic în Madagascar, lipsește deocamdată din acest proiect.

Înțeleg că ”Inițiativa Civică 3.0.”, așa cum se numește proiectul demarat de fostul colonel SRI Daniel Dragomir și la care au aderat și Constantinescu, și Strutinsky, se va transforma în proiect politic și că ar avea de gând să participe la următoarele alegeri locale și generale, din 2020. Asta nu e o problemă în sine. Oricare dintre cetățeni are dreptul să îi fie respectate drepturile.

Însă voi știți cine sunt Nicușor Constantinescu și Sorin Strutinsky sau Radu Mazăre. Este lipsit de sens să reiau aici parcursul și istoricul acestor personaje. Căci în asta i-a transformat Constanța: în personaje. În acest proiect al lor există, însă, o problemă de morală și decență, dacă vreți publice. O chestiune care nu va fi înțeleasă niciodată de oameni ca Nicușor Constantinescu, Sorin Strutinsky și Radu Mazăre. Pentru că ei nu au fost niciodată prieteni cu termeni precum decență, demnitate și dreptate.

Un om care acceptă să vândă orașul la bucată în schimbul unor prețuri absolut batjocoritoare nu poate vorbi nici de decență, nici de demnitate sau, mai ales, de dreptate.

Dincolo de orice raport de evaluare, un om atât de bine ancorat în business, așa cum este Radu Mazăre, nu putea accepta, dacă dădea dovadă de bunăcredință, să vândă bucăți din oraș cu prețuri și de zece ori mai mici decât cele cu care se vindeau terenuri similare la mica publicitate, culmea, chiar în ziarul pe care îl fondase. Pur și simplu, nu se poate. Nu se poate ca în procedura de negociere directă, comisia primăriei patronată de Mazăre să nu ceară nici măcar un eurocent în plus pe lângă prețurile stabilite prin raportul de evaluare. Măcar de formă, măcar de ochii lumii. Aici nu e nicio urmă de decență.

Apoi, un om sub a cărui conducere unul dintre județele cu cel mai mare potențial de dezvoltare este amanetat ajutoarelor sociale de orice fel, nu poate vorbi niciodată de demnitate. Un om sub a cărui conducere instituțiile de cultură și monumentele istorice din județ ajung în pragul prăbușirii la primul cutremur, dar care drenează milioane de euro pentru ”activități și evenimente culturale” anonime sau fără perspective, nu poate vorbi niciodată de demnitate, decență și dreptate.

La fel cum un om care și-a pus orașul la picioare, și îl ține așa în continuare și astăzi, prin diferite businessuri care au supraviețuit în principal prin contractele și monopolul girate de administrațiile locală și județeană sau prin clanurile de interese politice și financiare țesute în anii 2000, nu poate invoca niciodată demnitatea, decența sau dreptatea.

Scriind acum despre Mazăre, Nicușor și Strutinsky îmi amintesc, inevitabil, de momentul debutului în presă și, implicit, de cenzura odioasă pe care am cunoscut-o în adolescență.

Gândindu-mă că Nicușor Constantinescu, Sorin Strutinsky sau Radu Mazăre nu renunță la ideea de a ține acaparat în continuare orașul și județul pe care le-au subjugat intereselor apropiaților nu-mi mai provoacă nici furie, nici silă. Acum îmi provoacă doar un soi de jenă. Mi-e rușine de rușinea lor. Oameni ca ei, în încercarea de a recăpăta controlul absolut asupra orașului și județului, dau dovadă de o lipsă crasă de decență. Sunt oameni fără nicio urmă de rușine, nici măcar în fața propriului lor electorat, nici măcar în fața lor, atunci când se privesc în oglindă. O atitudine penibilă și fără o picătură de bun simț. Ceva ce doar în Balcani poți să mai găsești. Sau, mai frecvent, în Rusia.

La începutul anilor 2000 învățam că nu poți și că, în general, nu trebuie să scrii despre Radu Mazăre, Nicușor Constantinescu și Sorin Strutinsky. Acum, la mulți ani distanță, am înțeles că poți să scrii despre ei. Doar că niciodată n-o să poți să le scrii numele lângă ”decență”, ”demnitate” sau ”dreptate”. Nici numele lor, nici pe cele ale colegilor lor din platforma Inițiativa Civică 3.0. Cei mai mulți dintre cei de acolo sunt oameni politici sau din spațiul public cercetați, condamnați în primă instanță sau definitiv în mai multe dosare penale și care militează pentru ”reformarea justiției” pentru că, spun ei, ”țara le-a fost arestată”. Însuși fondatorul acestui proiect este cercetat de DIICOT în dosarul Black Cube.

Ceva mai ridicol și indecent decât nesațul cu care acești oameni rămân agățați de ideea de putere am mai întâlnit doar în perioada mea de practică. Atunci când mi se spunea că un Nicușor Constantinescu care aruncă cu tastatura după angajați nu e o știre. Din cauza asta oameni ca Nicușor și prietenii lui au crescut și au ajuns să se creadă stăpâni absoluți.

Pentru că n-au fost o știre la momentul potrivit.

Foto deschidere: Nicușor Constantinescu (www.vivafm.ro)

Ne bucurăm că ne citești!

Dacă vrei să ne și susții:

5 comments
  1. Romania se afla in situatia in care se afla si datorita voua ziaristilor, care asemenea lor v-ati complacut cu hotia si nesimtirea! De ce nu ti-ai dat demisia cand redactorul sef nu a vrut sa-ti publice articolul? Ce diferenta este intre tine si Teo Trandafir care il prezenta la TV pe Mazare ca fiind un mare om cu un comportament ludic in loc sa-l scuipe in ochi pe golan? In Constanta nici un ziarist nu a facut presa doar a promit pomana de la marii oameni ai zilei. De Fagadau de ce nu scrii nimic sau vei scrie dupa ce ajunge si el in Madagascar?

  2. si totusi inca traiesc in mintea miilor de asistati si a celor care au beneficiat de casele din tabla, acesti penali monstruosi de care nu vom scapa orasul…pt ca se vor ridica din nou datorita copiilor lor si a “pretinilor” lor, care-i vor aduce din nou la conducere, asa cum s-a intamplat cu “pretinul” actual-primar, mana dreapta a lui leguma-madagascar!

  3. În perioada de sfârşit a jocurilor piramidale din oraş, după ce ăl mai mare păcălitor fugise cu banii şi nu mai era de găsit,cotidianul local a postat la “oha” un anunţ în care anunţa că în numărul de a doua zi va apare un cupon special care permite posesorului înscrierea automată în jocul tocmai dovedit defunct. În dimineaţa zilei respective în drum spre slujbă la chioşcul de ziare din cartier ,deşi întuneric,era o coadă răsucită de jur-împrejur cu lume agitată care se îmbulzea a nerăbdare. Curios am întrebat “ce se dă”? “Vine Telegraful cu cuponul pentru joc”! Păi la aşa “bobor”,dacă mai eşti şi tupeist şi nesimţit, nu-l bagi şi-n buzunarul de la ceas? Pe asta s-au bazat şi “cei trei crai de la răsărit”. P.S. Articolul mi-a plăcut tare mult.

  4. Ati uitat sa mentionati condusul autoturismului intr-o stare atat de avansata de betie, incat a adormit la volan in intersectia de la Capitol si n-a mai putut fi trezit din somn decat dupa mult timp.

Comments are closed.