Pentru prima dată în istoria sa ca republică independentă, din 1943, Liban a intrat în faliment de stat, la 9 martie 2020. Datoria externă a statului, cu 6 milioane de locuitori, din care 2 milioane sunt refugiaţi sirieni (1,5 milioane) şi palestinieni (500.000), a ajuns la 92 miliarde dolari, adică 170% din Produsul Intern Brut.
Falimentul Libanului a început de la reţeaua de mesaje WhatsApp.
La 17 octombrie 2019, guvernul de la Beirut a anunţat că va taxa fiecare mesaj trimis. Zece zile mai târziu, la 27 octombrie, de-a lungul celor 170 de kilometri ai ţării, de la Nord la Sud, aproape 150.000 de oameni, într-un lanţ uman, au strigat că nu mai vor actuala clasă politică şi că s-au săturat de corupţie şi ineficienţă.
La 7 martie, prim ministrul Hassan Diab a anunţat că ţara sa nu mai poate achita cele 1,2 miliarde Eurobonduri, scadente la 9 martie, pentru că sertarele sunt goale. „Ţara îşi va restructura datoria publică externă în conformitate cu interesul naţional”, a declarat şeful guvernului de la Beirut, numit în funcţie la mijlocul lunii decembrie 2019 după proteste masive împotriva întregii clase politice.
Desigur, reţeaua WhatsApp nu a făcut decât să deschidă uşa unei camere istorice a ororilor comise de o clasă politică incompetentă şi coruptă. Astăzi, Libanul este un stat eşuat şi falimentat.
Cât costă acum Libanul? Are cineva bani să plătească datoriile?
La sfârşitul anului 2019, statul libanez mai avea în conturi 5,9 miliarde dolari. Din ei, trebuia să achite cheltuielile curente salariale şi cele legate de infrastructura imediată. Prin urmare, a devenit exclusă plata oricărei tranşe din datoria externă, sumele aferente anului 2020 ridicându-se la aproape 5 miliarde dolari.
Agenţia Bloomberg scria la sfârşitul lunii noiembrie că „datoria externă libaneză face o incursiune pe teritoriul venezuelean”, cu trimitere exactă la falimentul Venezuelei ca stat. Preşedintele ţării, venerabilul general Michel Aoun, în vârstă de 84 de ani, a condamnat băncile pentru situaţia financiară în care a ajuns Republica iar ministrul Justiţiei, Marie Claude Najm, a promis chiar o anchetă în acest sens.
Particularitatea falimentului de stat al Libanului este că majoritatea datoriei de 92 miliarde dolari este deţinută de bănci şi persoane fizice din ţară şi nu, ca de obicei, de străini. Mai exact, statul a fost împrumutat de clasa politică şi financiară, compusă din aproximativ 3.700 de libanezi care deţin o avere egală cu aceea a aproape 50% din populaţia ţării. Aceştia au profitat de corupţia, ineficienţa şi construcţia instituţională a Libanului şi, după 1990, momentul sfârşitului războiului civil declanşat în 1975, au cumpărat titluri de stat, lucrări de infrastructură, comenzi ale ministerelor până într-acolo încât au blocat, de-a dreptul, dezvoltarea unei ţări prospere până în 1975.
Cât de ineficient este Libanul astăzi? Poate ieşi din faliment?
Două exemple aduse la lumină de presa de la Beirut sunt concludente.
Électricité du Liban (EDL), compania de stat care furnizează energie electrică, este falimentară şi ea, în condiţiile în care mai bine de 30% din ceea ce distribuie se iroseşte din cauza infrastructurii rămase la nivelul anilor 1960. Libanul nu are nici un fel de resurse energetice iar reţelele de distribuţie, deşi în documente au fost refăcute, în realitate nu sunt adaptate cerinţelor. Aceasta în condiţiile în care statele din vecinătate, cum ar fi Egipt şi Israel, se înfruptă din rezerve uriaşe de gaz natural şi petrol descoperite în Marea Mediterană.
În al doilea rând, crizele succesive – politice şi financiare – au alungat comerţul din portul Beirut, mai mult gol în zilele noastre. Şpăgile imense cerute de clanurile religioase, devenite imuabile politic, au transferat comerţul maritim, de tranzit, din acest port spre altele, mai avantajoase, din spaţiile vecine. O premieră istorică pentru că de câteva mii de ani capitala libaneză a fost simbolul schimburilor comerciale, al traficului de mărfuri şi de valori. Nu doar vasele comerciale ocolesc porturile libaneze ci şi cele turistice, de croazieră. Şi aceasta pentru că incertitudinea şi inflaţia galopantă, cu un curs stabilit de Banca Naţională de aproape 3000 de lire libaneze pentru un dolar american, anulează tentaţiile. Niciun libanez nu poate retrage mai mult de 100 de dolari săptămânal iar transferurile de bani în străinătate au fost strict interzise. Acestea în condiţiile în care valorile bancare ale libanezilor în străinătate sunt evaluate la aproxiamtiv 40 miliarde dolari.
Libanul este o ţară care nu produce nimic.
În schimb, prin favoarea geografiei, beneficiază de toate avantajele posibile unei dezvoltări pe baza comerţului, tranzacţiilor financiare, jocurilor de noroc, turismului. Falimentul financiar, alimentat de criza statului, poate anula aceste premise norocoase şi care, până în 1975, la izbucnirea războiului civil, au transformat ţara într-o Elveţie a Orientului Mijlociu.
Ştim cum s-a ajuns aici? Sunt şanse pentru Liban?
Libanul este o construcţie atipică pentru Orientul Mijlociu.
Când şi-a proclamat independenţa formală de Franţa, acum 77 de ani, teritoriul era locuit în majoritate de o populaţie creştină, cu importante comunităţi musulmane şiite şi sunnite, druze, iudaice, europene şi asiatice. Construcţia constituţională a Libanului are la bază realitatea confesională de la sfârşitul anilor 1940, împărţirea funcţiilor politice şi administrative având la bază religia şi nu orientarea politică. Creştinii deţin preşedinţia Republicii iar musulmanii şefiile guvernului şi Parlamentului. Pentru ca această realitate să nu fie contestată, în Liban nu s-a efectuat nici un recensământ oficial al populaţiei în ultimii 70 de ani. Evident, datele pe care s-a constituit construcţia statală şi constituţională a Libanului, la sfârşitul anilor 1940, nu mai sunt demult valabile.
În timp, această construcţie a paralizat statul şi dezbaterea de idei şi proiecte. O refondare a Libanului este o cerinţă absolut necesară iar criza economică şi financiară a devenit doar o prelungire a celei politice. Corupţia instituţionalizată a venit de la sine, în lipsa competiţiei interne, clasa politică a dat dovadă de ineficienţă iar programele de reformă au fost vagi şi ineficiente. Libanul a trăit într-o bogăţie abundentă şi rapidă până în 1975, determinată de situarea sa geografică şi de schimburile făcute la Beirut şi în celelalte oraşe de pe coasta Mării Mediterane. Odată declanşat războiul civil, în 1975, când grupurile de gherilă palestiniene refugiate aici au vizat preluarea puterii şi atacarea armată a Israelului, lucru care a condus la reacţia militară a creştinilor, Libanul s-a prăbuşit ca stat.
În 1989, prin acordurile politice de la Taef (din Arabia Saudită), grupurile politice-confesionale au refondat o aşa-numită Republică a Doua, punându-se capăt războiului civil. Libanul a intrat în sfera de influenţă a Siriei şi acolo a rămas, până în 2011, când a devenit piesa geopolitică preferată a Republicii Islamice Iran. Refugiaţii din Siria vecină, aproape 1,5 milioane, au copleşit o ţară aproape epuizată. Preşedintele Michel Aoun reclama recent că Libanul a cheltuit în jur de 25 miliarde dolari pentru întreţinerea, pe teritoriul său, a celor 1,5 milioane refugiaţi sirieni.
Reconstrucţia statului după 1990 s-a bazat exclusiv pe împrumuturile externe pentru că întreaga clasă politică, coruptă, a refuzat să introducă şi programe de reforme economice şi să înfiinţeze industrii moderne, producătoare de bunuri şi produse. Libanezii muncesc în bună măsură în servicii publice şi administraţie iar firmele private, aproape toate, trăiesc din contracte generoase cu statul.
Soluţiile politice pe care Libanul le are pentru a ieşi din faliment sunt, practic, inexistente.
Hezbollah, partidul politic al Iranului care controlează guvernul şi parlamentul de la Beirut, se opune oricărui ajutor occidental. Unul dintre liderii mişcării, Naim Kassem, declara presei libaneze că este exclus un acord între Liban şi Fondul Monetar Internaţional deoarece acesta din urmă ar reprezenta „un instrument al politicii americane”. Anterior, în 2018, Uniunea Europeană şi SUA au cerut Libanului un plan amplu de reforme economice, juridice şi instituţionale. Politicienii de la Beirut, apropiaţi în mare măsură de Teheran, au refuzat oferta deşi ea valora aproape 12 miliarde dolari, sumă ce urma să fie injectată imediat în economia muribundă a ţării.
Iranul nu are bani să salveze Libanul.
Drumul pe care singura ţară francofonă a Orientului Mijlociu, cândva majoritar creştină, a mers a fost unul greşit iar astăzi ţara a intrat oficial în faliment. Republica Islamică de la Teheran a finanţat grupări militare şi partide politice dar acestea au fost incapabile să rezolve problemele legate de supravieţuirea statului libanez. Hezbollah, Coranul şi ayatollahii nu au găsit soluţii pe termen lung iar acum, la 9 martie 2020, a venit scadenţa. Libanul a devenit oficial un stat eşuat, falimentar şi fără viitor. Cine vrea să îl cumpere?
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
