În luna februarie 1986, Mário Alberto Nobre Lopes Soares a devenit preşedintele Republicii Portugheze. Era primul civil care deţinea funcţia de şef al statului după 60 de ani de dictaturi şi regimuri militare succesive. Când l-a cunoscut, pentru un interviu, Jean Daniel, editorialistul cotidianului francez de stânga „Libération”, avea să scrie entuziasmat pentru cititorii lui: „este un portughez tipic: cu picioarele în Africa, cu capul în America şi cu inima în Europa”.
Mário Soares a definit istoria Portugaliei în ultimele şase decenii. A fondat, la Kőln, în 1973, Partidul Socialist. S-a opus regimului „Statului Nou” instalat de Antonio de Oliveira Salazar în Portugalia încă din 1932, şi care a durat până în 1974. Statul corporatist invocat de regimurile autoritare de la Lisabona au construit din Portugalia, în cele cinci decenii de funcţionare, un fel de „Albanie a Occidentului”, un stat izolat, fără strategii majore, captiv în una dintre cele mai costisitoare soluţii: păstrarea prin forţa armată a imperiului colonial din Africa şi din Asia. Ultimul imperiu colonial al lumii. Mário Soares l-a cunoscut personal: în 1968 a fost exilat, pe motive politice, ca lider al Partidului Socialist Portughez (pe care l-a condus până în 1986) în insulele Sao Tome şi Principe, lângă coastele africane ale Guineei.
„Revoluţia garoafelor” din 25 aprilie 1974 a însemnat lovitura de stat militară care, paradoxal, a eliminat regimul autoritar instaurat în 1926 şi a deschis porţile democraţiei în Portugalia. Nu a fost deloc uşor. Era pentru prima dată în istoria europeană, după încheierea Războiului Mondial, când o ţară se oferea să facă tranziţia iar Mário Soares a fost liderul incontestabil al acestui pas istoric. El, alături de generalul Antonio Ramalho Eanes, preşedinte al Republicii după revoluţia din 1974, au stabilit că viitorul Portugaliei este alături de comunitatea democratică europeană şi că poporul lor trebuie să se alăture proiectelor lumii libere.
Provocările pe care Mário Soares le-a trecut cu succes în primii doi ani de democraţie îl puteau introduce deja în cărţile de istorie. Ca ministru de Externe a condus cu mână intransigentă şi voinţă de fier decolonizarea rapidă. Portugalia a renunţat, în decursul anului 1975, la coloniile sale africane (Angola, Mozambic, Sao Tome şi Principe, Capul Verde, Guineea Bissau) şi din Asia (Timor), încheind, astfel, după mai bine de cinci secole, paginile imperiilor coloniale europene. Apoi, şi mai important, liderul Partidului Socialist Portughez a fost la fel de necruţător cu valoarea viitorului politic al ţării. În acelaşi an a declanşat bătălia, la prima vedere fără succes, cu Partidul Comunist Portughez, cu U.R.S.S. şi cu celelalte state comuniste europene care finanţau şi militau pentru instaurarea comunismului în Portugalia. Charisma, puterea de convingere, statutul de persoană deasupra oricăror bănuieli l-au făcut pe Mário Soares să câştige cea mai mare bătălie din viaţa sa politică şi din istoria recentă a Portugaliei. Când îşi aducea aminte de disputa cu comunismul, Soares povestea amuzat că „a fost un real pericol ca Portugalia să devină o Cubă a Europei iar opinia publică mă privea ca pe un fel de Kerenski al revoluţiei portugheze din 1974”. Temerile pentru soarta lui erau reale în acest context: S.U.A., prin secretarul de Stat Henry Kissinger, s-au oferit să îi acorde azil şi un post la o universitate americană. Soares nu doar că a refuzat dar a transmis că va lupta pentru Portugalia lui democratică.
Prim ministru de două ori (1976- 1978 şi 1983- 1985) şi preşedinte al Portugaliei pentru un deceniu, în două mandate (1986- 1996), Mário Soares a fost departe de a fi un simplu spectator al evoluţiei ţării sale. Cunoscuţii vorbesc despre un bon vivant, un gurmand al bucătăriei portugheze (cu feluri de cod şi sardine proaspete) şi al vinurilor de calitate, un bibliofil incurabil (deşi recunoştea mereu că nu va găsi timp să le citească) şi un colecţionar de calitate de artă modernă. Pe sine se descria drept socialist, republican şi secular. Într-o ţară unde monarhia a fost abolită pe cale revoluţionară (în 1910) iar Biserica Catolică este cea mai influentă instituţie din Republică această afirmaţie nu este tocmai ceva obişnuit. Prieten al liderilor europeni, a ţinut să remarce întotdeauna relaţia sa personală, particulară, cu Václav Hável. Asta nu l-a împiedicat să insiste, la începutul anilor 1990, pentru procese corecte ale foştilor apropiaţi ai lui Nicolae Ceauşescu, în România. Cum nu l-a împiedicat să se separe de un alt prieten de idei, preşedintele Franţei, François Mitterand, când acesta a acceptat colaborarea cu partidul comunist şi finanţările electorale din partea statelor totalitare europene.
Efortul şi, mai ales, dăruirea pe care Mário Soares le-a pus în slujba ţării sale l-au ferit de reacţiile unei societăţi care nu vrea să discute despre monarhism şi catolicism fără emoţie. Nu este vorba despre faptul că, în ţara lui izolată, Soares a adus firma Coca- Cola şi nici neapărat despre editorialele lui savuroase din cotidianul „Diário de Noticias”. Ci, cu precădere, despre asigurările permanente că Portugalia va rămâne neclintită în tabăra statelor euro- atlantice democratice, în interiorul N.A.T.O. şi în comunitatea economică. În 1985, în calitate de prim ministru, Mário Soares a semnat acordul de aderare al Portugaliei la Comunitatea Economică Europeană (azi U.E.), după negocieri şi înţelegeri angajate şi parafate de el şi apropiaţii lui politici. Iar credibilitatea Portugaliei construite de Mário Soares a ajuns, astăzi, la cote pe care nu le-a putut, cel mai probabil, bănui. Nu mai puţin de la 1 ianuarie 2017 secretarul general al O.N.U. este Antonio Guterres, prim ministru între 1995- 2002, după ce Manuel Barroso a condus Comisia Europeană două mandate succesive. Nu degeaba „Diário de Noticias” scria, la anunţul decesului, că „ceea ce a decis Soares a ieşit întotdeauna câştigător”.
Părintele democraţiei portugheze îşi părăseşte destinul politic la 92 de ani. Încăpăţânat în a apăra regulile libertăţii, Mário Soares este un destin neobişnuit în Europa de astăzi. Încrezător doar în viitor şi în ceea ce se poate construi, acest portughez jovial şi lipsit de prejudecăţi nu a privit niciodată cu ură înapoi. Iar testamentul lui este unul de excepţie: „Portugalia are nevoie să uite şi să meargă mai departe”.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
