Evenimentele de la Paris, un atentat terorist la adresa redacţiei săptămânalului satiric „Charlie Hebdo” şi atacurile succesive care au urmat, au provocat o tulburare extremă în rândurile opiniei publice şi lumii politice. Mai ales în Europa.
Zeci de mii de persoane de pe continent au ieşit în stradă pentru a dovedi solidaritatea cu libertatea opiniei, oamenii de stat francezi au dat asigurări ferme că vor urma măsuri asiguratorii pentru instituţiile statului şi pentru cetăţeni, au fost câteva spectacole de lumini la Paris, cu Tour Eiffel în fundal, şi în alte câteva mari oraşe, media sociale şi-au schimbat profilul în „Je suis Charlie”. Evident, presa a incumbat doze incredibile de emoţie, trecând chiar la dezbateri privind limitele până la care se poate scrie sau vorbi.
Mai pe scurt, nimeni nu a crezut pe acest continent că după târgurile de Crăciun, iluminate feeric, pot apărea probleme de structură, care să implice competenţele oficiale, ale poliţiei, serviciilor secrete, oamenilor obişnuiţi. Iar reacţiile societăţii europene sunt pe măsura potenţei instituţiilor şi clasei politice pe care şi le-au desemnat de câteva decenii. Adică, un răspuns emoţional, haotic, incompetent şi fără viziune.
De mai bine de patru decenii, Franţa şi-a asumat o politică de acceptare a străinilor, în special a acelora din fostele colonii, fără a oferi soluţii de integrare şi progres. Politicile Parisului au vizat exclusiv acordarea de ajutoare sociale generoase, de protejare a acestora în faţa unei pieţe a muncii care devenea tot mai acerbă şi mai sofisticată, o dată cu intrarea în era informatizării.
Discursul politic, public şi al presei a fost acela al multiculturalismului. În linii mari, acest lucru însemna o laicizare accelerată, în sensul eliminării semnelor vizibile ale tradiţiilor istorice şi creştine, acelea care au fondat societatea europeană.
În paralel, comunităţile de emigranţi, sărace şi analfabete în sens modern, au fost plasate la marginea societăţii, puţine fiind preocupările de integrare consecventă şi reală. Poligamia, excesele religioase, tabuuri tribale, vestimentaţia specifică, rolul minor al femeii, precaritatea cunoştinţelor de limbă şi istorie franceze, acestea au fost privite relaxant atât din partea factorilor decidenţi cât şi, mai ales, de opinia publică.
Inconştienţa fără limite a unei părţi din societate, aceea care militează pentru promovarea valorilor distincte fără a exista o unitate de respect în faţa autorităţii, au împins spre nu puţine situaţii fără ieşire. Franţa este plină de oraşe fără viitor francez şi, dacă ar fi de dat un exemplu, Marsilia ar intra cu siguranţă pe listă.
Nu există responsabili, evident, pentru că a existat o complicitate rapace între opinia publică, nedeterminată să mai accepte slujbe precare şi prost plătite, şi clasa politică, ahtiată după voturile unei majorităţi îmbuibate cu ajutoare sociale.
Clasa politică franceză este lipsită, de mai bine de două decenii, de competenţe valoroase, care să îi asigure un traiect viguros. Statul, care veghează la unitatea europeană şi la buna funcţionare a instituţiilor continentale, a dovedit, cel puţin după epoca Francois Mitterand, că nu are soluţii prea viabile. Un antiamericanism desuet şi isteric, concubinaje cu state care nu au afirmat niciodată principiile fundamentale ale constituţionalismului francez (Rusia, China, Palestina, Irakul lui Saddam Hussein), refuzul implicării în problemele majore ale evoluţiilor globale au asigurat opinia publică de faptul că statul, şi instituţiile lui, nu pot fi afectate de turbulenţe.
Problemele majore ale liderilor francezi Jacques Chirac, Nicolas Sarkozy sau Francois Hollande, s-au rezumat la suspiciuni de corupţie şi acte dovedite de infidelitate conjugală. Şefii guvernelor, fără importanţă aproape toţi, nu au reuşit să stabilească strategii definitorii, nici în Franţa, nici în Europa, nici în afara ei.
Tot de mai bine de două decenii, Franţa trăieşte în umbra deciziilor germane şi, în plan global, al acelora americane. Nici în Orientul Mijlociu, nici în zonele majore de conflict din Africa sau Asia, Franţa nu a dorit să se impună în mod consecvent şi fără echivocuri, solicitând permanent variante paşnice, anoste, care au dovedit mereu că sunt eşecuri pe termen mediu şi lung.
Incapacitatea cronică de a demitiza multiculturalismul, aşa cum este perceput el în mediile festiviste pariziene, cum este adoptat la festivalurile şi târgurile organizate cu gust în diferitele oraşe franceze, a primit scadenţa de o bună bucată de vreme. A predominat mai degrabă emoţia decât soluţiile iar opinia publică franceză s-a obişnuit să creadă că simpla băşcălie publică satisface frustrările şi temerile majorităţii.
Politicile interne radicale au căpătat contur şi, astăzi, cel mai important partid european care se opune instituţiilor şi legislaţiei Uniunii Europene este Frontul Naţional, al Marinei Le Pen. Ascensiunea acestui partid nu a început ieri şi evenimentele recente nu vor face altceva decât să îl propulseze şi mai mult spre o victorie electorală.
Discursul Frontului este unul xenofob iar ideea oferită de liderii săi, facilă, desigur, este aceea că, singuri, străinii sunt vinovaţi de anchilozarea unei întregi societăţi politice şi publice. Totul pe fondul impotenţei actualei clase politice şi a surogatelor de soluţii oferite de activismul civic pentru integrarea unei comunităţi nefranceze care, după unele statistici, ar depăşi 20% din totalul populaţiei.
Şi pentru care, decenii de-a rândul, nu au existat măsuri integratoare, nici reparatorii când a fost cazul. Iluziile de mare putere, fostă colonială, care poate rezolva rapid şi eficace orice criză sau provocare. Partidele politice tradiţionale se străduiesc din răsputeri să răspundă temerilor legate de crizele economice şi financiare, de derapajele evidente din sistemul monedei euro, de birocratizarea sufocantă a administraţiei europene şi a lipsei de perspectivă pentru o bună parte dintre cei care acced pe piaţa muncii.
Tragedia de la Paris mai deschide şi o altă abordare. Franţa de astăzi trăieşte cu iluzia unei mari puteri, aceea care poate stabili direcţii şi care îşi poate permite atacuri brutale, fie şi sub forma satirei, asupra a orice priveşte viaţa publică şi privată. Libertatea presei, cel puţin în Europa, nu trebuie să fie îngrădită de niciun fel de reguli.
Ea reprezintă, în sine, unul dintre factorii definitorii ai spiritului european şi al civilizaţiei continentale. În faţa unor dereglări majore în societate şi a prăbuşirii securităţii asigurate de instituţiile specializate ale statului, presa trebuie să rămână fundamental liberă, cu toate riscurile. Expresia neîngrădită a opiniei asumă, după sine, reguli.
Poţi scrie, vorbi sau desena orice dar, în acelaşi timp, spaţiul public în care te afirmi te cauţionează. Moral, financiar, profesional. Demersurile din ultima vreme de a limita, fie şi la nivelul aspectului religios, opinia liberă pot fi nocive pe termen lung pentru presă. Nimeni nu poate stabili, înainte de a ieşi în public, ce este corect şi ce nu, ce trebuie şi ce nu. Răspunderile sunt, evident, asumate. Uneori, chiar printr-o tragedie, asemănătoare celei petrecute în redacţia lui „Charlie Hebdo”. Căci, trebuie totuşi subliniat, hebdomadarul satiric nu era la prima afirmaţie radicală.
Atacurile teroriste survin şi în contextul evidentului eşec al aşa-zisului „stat islamic” constituit pe teritoriile neadministrabile ale Irakului şi Siriei. Mesajele şi acţiunile războinice ale voluntarilor Jihadului nu au anulat puterea guvernelor de la Bagdad şi Damasc şi, mai mult, au asigurat unor guverne incompetente şi corupte un substanţial sprijin internaţional.
Atacurile izolate, puse sub flamura Islamului, din ultima vreme, sunt dovada neputinţei de a atinge idealurile preconizate permanent de liderii sprirituali şi militari extremişti. Franţa nu a fost, nici de această dată, în prima linie a luptei pentru eliminarea pericolului, doar la prima vedere regional, şi a adoptat măsuri echivoce, adesea contestabile. În astfel de război, spre exemplu, soluţia franceză a rămas o recunoaştere oficială a Palestinei, acest gest lezând grav interesele Israelului şi politicile americane ferme faţă de mişcările din lumea islamică.
Ce va face Franţa acum? Cum va resimţi Europa acest eşec? Multă emoţie, adunări publice de protest în marile oraşe, dezbateri interminabile şi inutile, televizate desigur, ceva demisii de răsunet, puţine soluţii. Singurul rezultat palpabil, notabil, al împuşcării Europei în chiar oraşul ei lumină va fi creşterea în popularitate şi câştigul electoral notabil al unuia dintre cele mai importante partide antisistem de pe continent: Frontul Naţional. Iar doamna Marine Le Pen poate privi, din ce în ce mai relaxată, competiţia electorală pentru fotoliul de la Elysee.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
