De acum jumătate de veac datează o poveste cu tâlc. În toamna fierbinte a anului 1962, regele Yemenului, el -Badr, a fost detronat şi, la Sanaa, a fost instalată o Republică de esenţă laică şi socialistă. Totul într-o ţară unde, la acea dată, nu existau ziare, posturi de radio, căi ferate, şcoli civile, partide politice, nici chiar medicamente sau medici. Şi, după această „revoluţie”, care nu a ţinut deloc de un consens naţional, a izbucnit firesc un război civil, purtat pe teren de ţăranii săraci şi analfabeţi. Mai departe: într-una dintre zile, un astfel de luptător, din formaţiunile care încercau să îl susţină pe fostul monarh, deloc constituţional, a fost luat prizonier de consătenii care se aflau, nici ei prea bine nu ştiau de ce, în solda noului regim. Întrebat prizonierul nostru care ar fi motivele pentru care îşi risca viaţa, răspunsul dat consiliului bătrânilor satului, acum republicani, este edificator: „Nu mă îndoiesc că republicanii ne vor binele şi vor să facă multe lucruri foarte bune, dar vezi că ei îmi oferă doar o viaţă trecătoare, pe când imamul (regele- n.n.) îmi oferă viaţă veşnică”.
Promenades des Anglais, din Nisa, este mai mult ca sigur una dintre cele mai faimoase şi frumoase artere din Europa. Nu doar vegetaţia luxuriantă, clădirile superbe ale începutului de secol XX, între care şi celebrul hotel „Negresco”, al românului nostru uitat, dar şi Mediterana, turiştii bogaţi şi tihniţi, lipsa grijilor cotidiene, clima, totul te conduce spre ideea unui tărâm unde politica şi religia au puţin de-a face cu cardurile bancare sau ale camerelor de lux.
Din 14 iulie 2016 Coasta de Azur, cu Nisa, a intrat pe lista macabră a atentatelor teroriste, laolaltă cu Damasc, Bagdad, Beirut, Istanbul, Ankara şi multe alte localităţi ale Orientului Apropiat şi Mijlociu. Aproape o sută de morţi, un atentator nisoaz de origine tunisiană împuşcat după ce s-a plimbat aproape doi kilometri cu un camion masiv, printre oameni, un preşedinte- socialistul Francois Hollande- răvăşit şi cu puţine soluţii, veşnicele declaraţii corecte ale liderilor politici francezi- cele mai multe pe twitter-, reacţiile ferme ale comunităţii internaţionale. Este al treilea carnagiu pe care care îl cunoaşte Franţa, de la începutul anului 2015, şi pare că nimic nu se schimbă. Ba, mai mult, atentatul de la Nisa pare că nu mai este la fel de inflamant precum cel din noiembrie, din sala pariziană „Bataclan”. Iar imaginea bulevardului mediteraneean presărat cu cadavre învelite în folii albe pare un film documentar din altă epocă sau din regiuni turbulente.
„Întreaga Franţă se află sub pericolul terorismului islamic” spunea preşedintele Hollande în noaptea de 14 iulie. Aşa este, şeful statului francez a ghicit, după mai bine de un an şi jumătate presărat cu sute de morţi, o replică. Numai că este doar o parte a adevărului. Nu Islamul este responsabil ci, mai grav, un amestec exploziv de politici interne iresponsabile şi lipsa de reacţie a Franţei, şi a întregii Europe, faţă de evoluţiile din Orientul Mijlociu.
După al Doilea Război Mondial s-a indus opiniei publice franceze sentimentul vinovăţiei colective pentru evoluţiile fostului imperiu colonial din Africa, Asia şi America. Toate guvernele de la Paris, vreme de şapte decenii, au finanţat copios mascarade de regimuri politice corupte, cu lideri venali, doar sub ideea păstrării unei influenţe oarecari geopolitice, a menţinerii unor schimburi economice şi, nu în cele din urmă, a unei stabilităţi regionale, în contextul disputelor Războiului Rece. Nu ar fi de amintit, cu titlul de exemplu, mai mult decât maimuţăreala fostului soldat Jean- Bedel Bokassa, devenit la mijlocul anilor 1970, împărat al unui tiranic Imperiu al Africii Centrale.
Ce a câştigat Franţa pe termen lung? O imigraţie constantă, de milioane de cetăţeni, dinspre Africa şi Asia, aşezaţi în marile aglomerări urbane ale Hexagonului. Politica corectitudinii politice, de inspiraţie stângistă radicală, a impus asistarea socială a acestor nou veniţi, fără nicio preocupare privind integrarea lor economică şi culturală. Chirii suportate de stat, ajutoare financiare fără restricţii, neimplicare a autorităţilor în educarea şi motivarea socială, limitarea legislaţiei pentru a favoriza ceea ce, decenii în şir, s-a numit „multiculturalism” au produs efecte: califate religioase, ieşite de sub incidenţa legilor şi Constituţiei Franţei, bantustane de culoare, guvernate de promiscuitate, de unde foarte greu găseşti soluţii de evadare dar de unde uşor poţi înrola tineri pentru a înfăptui fărădelegi.
Guvernele succesive franceze au botezat această politică, criminală pe termen lung pentru stabilitatea şi evoluţia democratică a statului, drept multiculturalism. Şansele nefericiţilor soartei, ajunşi în Republica laică, au fost anihilate prin invitaţiile străvezii la acceptarea unui model social şi cultural complet diferit de al majorităţii. Laicitatea, atât de dragă sistemului politic francez, a fost agresiv stimulată în raport cu Biserica Creştină şi aproape complet ignorată în ceea ce priveşte Islamul. Astăzi, pe arterele marilor oraşe franceze mai degrabă vei asista la defilări de hidjaburi şi burka decât la menţinerea discretă a crucilor. Intelectualitatea pariziană, în majoritatea ei apropiată de curente extremiste, chiar în comparaţie cu defunctele regimuri comuniste, a încurajat în timp fără rezerve situaţii intolerabile. Îl mai ţineţi minte pe Jean-Paul Sartre?
Câştigurile, pe termen lung, au fost remunerate ca atare: Stânga şi Dreapta tradiţionale au găsit, fiecare, mase electorale enorme, uneori fără campanii electorale sistematice, intelectualitatea a conturat şi prezervat concepte dragi şi nemuritoare, precum multiculturalismul şi corectitudinea politică, tehnocraţiile Bruxelles-ului au finanţat aceste proiecte iar milioanele de refugiaţi, economici în bună măsură, şi-au asigurat o viaţă cu mult mai onestă şi mai calmă decât în statele de origine. Decontul a sosit: un stat vlăguit de lipsa de perspective imediate, cu o clasă politică fără soluţii, o societate obişnuită cu o idee extrem de periculoasă, şi anume că libertăţile şi democraţia sunt date eterne, fără a fi nevoie de implicare şi luptă de idei.
În al doilea rând, morţii de la Nisa sunt ai frontului din războiul teribil declanşat de indiferenţa Europei faţă de Orientul Mijlociu, de incapacitatea de a se implica în liberalizarea regimurilor politice de acolo şi în finanţarea autocraţiilor doar de dragul unei stabilităţi. Dictatori cu trei sau patru decenii de conducere absolută au fost, pe rând, oaspeţi privilegiaţi ai preşedinţilor Franţei. Acum, când Statul Islamic va pierde în scurt timp ultimele teritorii din Siria şi Irak, convulsiile frustrate ale liderilor lui nu se vor manifesta doar la Damasc şi Bagdad ci, din nou, la Paris şi Bruxelles. Ca în povestea noastră yemenită de la început, a asigura comunitatea internaţională şi propriile opinii publice că vina acestei răsturnări aparţine exclusiv unor grupuri de oameni trăitori în state cu regimuri corupte şi ineficiente, este lipsit de viitor şi de soluţii.
Preşedintele S.U.A., Barack Obama, deplângea groaza prin care trece Franţa, cel mai vechi aliat al Americii. Şi al României, printre altele. Liderii din lume şi-au dovedit solidaritatea iar Franţa, astăzi, pare a fi mai puternică între aliaţi sensibili la sânge şi corecţi în aplicarea prevederilor tratatelor.
Cum a fost posibil ca un camion cu un terorist să se plimbe doi kilometri pe o promenadă pietonală ucigând aproape o sută de nevinovaţi? Este întrebarea pe care Christian Estrosi, preşedintele Consiliului Regional Provence- Alpi- Coasta de Azur, şi martor la carnagiu, a adresat-o, azi noapte, guvernului socialist al lui Manuel Valls. Au răspuns, pe reţele de socializare, câteva voci publice: primarul socialist al Parisului, Anne Hidalgo, a invitat, cu o poză zâmbind tâmp, la unirea în sentimente între locuitorii capitalei şi cei ai Nisei, fostul preşedinte Nicolas Sarkozy, lider al republicanilor de dreapta, a susţinut că trebuie purtat un război lung şi ferm cu terorismul, liderul Frontului Naţional, Marine Le Pen, a acuzat, din nou, sistemul liberei circulaţii adoptat la Schengen şi lipsa controlului imigraţiei. Iar preşedintele Francois Hollande a menţionat prelungirea stării de urgenţă cu încă trei luni precum şi mobilizarea rezerviştilor. Deci, deocamdată, nicio soluţie.
Nisa este doar o bătălie sângeroasă într-un război lung. Nu, nu aşteptaţi soluţii pe termen scurt. Deciziile politice anunţate, îndreptate exclusiv spre ştergerea emoţiei, nu sunt decât paleative. Franţa, şi Uniunea Europeană, sunt puternice şi nu vor ceda, agresiunea directă la un regim politic şi instituţiile sale nu le pot înfrânge. Pentru o victorie, însă, asupra obscurantismului şi terorii este nevoie de un proiect unitar şi pe termen lung. De decizii fără precedent de renunţare la politicile falimentare de integrare şi asistenţă socială, de sorginte marxistă, de educaţie şi dezvoltare.
Există soluţii. Dar are Europa şi clasa politică necesară?
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
