Alianţele în lumea arabă a Orientului Mijlociu vin şi pleacă, aproape toate fiind determinate de competiţiile regionale şi de intervenţiile Marilor Puteri, scria Neil Quilliam. După ce relaţiile diplomatice dintre Arabia Saudită şi Iran au fost suspendate, acum cinci ani, Israelul a fost recunoscut de Emiratele Arabe Unite şi Bahrein. Iar, între timp, tot mai puţine capitale arabe susţin cauza unui stat palestinian.
Prim-ministrul Irakului, Mustafa al-Kadhimi, lucrează de mai multă vreme la construcţia unei alianţe regionale, Noul Levant (Al Sharm Al Jadeed), care adună împreună trei state: Irak, Egipt şi Iordania. O forţă de peste 150 milioane de locuitori şi cu un Produs Intern Brut combinat de aproape 600 miliarde dolari. La 27 iunie, la Bagdad, preşedintele Irakului, Barham Saleh, prim-ministrul Mustafa al-Kadhimi, preşedintele Egiptului, Abdel Fatah el-Sissi şi Regele Abdallah al II-lea al Iordaniei au bătut palma şi au încheiat cea mai nouă forţă din lumea arabă.
Va rezista Noul Levant?
Cotidianul iordanian de limbă engleză „Jordan Times” scrie că alianţa ar fi „un răspuns natural” la situaţia din regiune şi că „unitatea a devenit o necesitate, nicidecum un lux”. Iar analistul irakian Ihsan al-Shamari, intervievat de cotidianul francofon din Beirut „L’Orient. Le Jour” a susţinut că Bagdadul a trimis un mesaj direct către SUA: Irakul va întreţine relaţii cu Iranul vecin dar nicidecum în detrimentul celor cu statele arabe aliate ale Washingtonului.
Ce este Noul Levant?
Alianţa arabă dintre Irak, Egipt şi Iordania este un proiect irakian demarat în 2019, menit să aducă laolaltă state cu interese economice şi regionale comune. Ministrul iordanian de Externe, Ayman Safadi, declara agenţiei Associated Press ceea ce, probabil, la Bagdad încă nu se poate spune cu voce tare: “Irakul trebuie izolat de orice intervenţie regională”. Nu vă gândiţi doar la Iran, decidenţii de la Bagdad au în vedere şi Turcia.
Noul Levant nu este la prima încercare istorică. În februarie 1989, preşedinţii Irakului (Saddam Hussein), Egiptului (Hosni Mubarak) şi Yemenului (Ali Abdallah Saleh), împreună cu Regele Hussein al Iordaniei, au constituit un Consiliu de Cooperare Arab. A durat puţin, până la intervenţia irakiană în Kuweit, în 1990, iar organizaţia s-a dizolvat. De atunci, din 1990, şi până acum, în 2021, niciun preşedinte al Egiptului nu a mai ajuns la Bagdad.
Toate cele trei state aliate au motive serioase de a căuta parteneri robuşti în Orientul Mijlociu arab.
Egiptul a pierdut de aproape un deceniu rolul de piesă centrală a regiunii, atât în relaţiile cu America, Europa şi restul lumii dar şi în ceea ce priveşte lumea arabă. Iordania, de când Administraţia Donald Trump a impus o relaţie specială cu Israel şi de când statele arabe au început să stabilească raporturi oficiale cu Ierusalimul, a devenit un actor regional mediocru. În fine, după dezastrul institutional şi statal, provocat de intervenţia americană din 2003, apoi de constituirea pe teritoriul său a Statului Islamic, Irakul are nevoie de susţinere puternică pentru a depăşi statutul de simplă anexă geopolitică şi economică a Iranului.
La reuniunea de la Bagdad, din 29 martie, a celor trei miniştri de Externe- Sameh Shoukry (Egipt), Ayman Safadi (Iordania) şi Fouad Hussein (Irak)- au fost stabilite obiectivele generale oficiale ale alianţei: securitatea regională, lupta împotriva terorismului, securitatea energetică, integrarea industrială, stimularea comerţului, reconstrucţia Irakului. Alianţa pune la dispoziţie resurse importante, cum ar fi cele energetice (petrol şi gaz) ale Irakului, capitalul uman educat al Iordaniei şi oportunităţile de piaţă (100 milioane locuitori) şi capabilităţile militare ale Egiptului. Porturile Aqaba (Iordania) şi Basra (Irak) ar urma să devină centre de transport pe mare a resurselor de petrol şi gaz, rafinăriile din Egipt ar urma să prelucreze materia primă din Irak iar Iordania şi Egipt au anunţat că pot pune la dispoziţie capital financiar şi uman necesar reconstrucţiei infrastucturii urbane şi industriale irakiene.
Obiectivele politice clare, neanunţate la Bagdad dar străvezii în toate capitalele Orientului Mijlociu, sunt acelea de a stopa influenţa Iranului în regiune şi de a retrage Turcia din politicile Siriei, Irakului şi Egiptului.
Pe Twitter, preşedintele Irakului, Barham Saleh, a scris în felul lui, diplomatic, acest mesaj către Teheran şi Ankara: “Noul Levant este un sistem integrat regional în lupta împotriva extremismului, pentru respectarea suveranităţii şi parteneriatului economic”. Mai clar, la Amman, în Iordania, voci apropiate de Regele Abdallah al II-lea au declarat că “cele trei state (Egipt, Irak, Iordania), chiar dacă au priorităţi politice diferite, sunt cei mai apropiaţi aliaţi regionali ai SUA”.
Noul Levant: cine câştigă, cine pierde?
Cele trei state sunt câştigătoare sigure dacă regulile şi obiectivele alianţei vor fi îndeplinite. Cele economice, desigur, dar şi cele care privesc ordinea regională. Poate, un plus ar fi pentru Irak: regimul de la Bagdad, o democraţie constituţională încă fragilă, doreşte o angajare puternică în apropierea de aliaţii arabi ai SUA- Arabia Saudită, Egipt şi Iordania. În acelaşi timp, obiectivul irakian este de a deveni un indispensabil mediator regional.
SUA pot nota un avans considerabil în lumea arabă, după evoluţiile istorice care au condus la stabilirea de relaţii diplomatice între Israel şi state precum Emiratele Arabe Unite sau Bahrein. Revenirea Irakului ca actor regional consacrat şi de încredere în administraţiile de la Washington şi Bruxelles ar favoriza debutul unei etape fundamentale: destrămarea ordinii geopolitice teocratice a Iranului, care a stabilit coridoare directe de influenţă între Teheran şi Marea Mediterană.
Din acest punct de vedere, Republica Islamică Iran devine cel mai important perdant: nu doar influenţa în Irak este pusă în discuţie dar şi capacitatea de a stabili agenda în state-cheie precum Siria şi Liban. Irakul este principala piaţă de export a Iranului, acesta din urmă fiind supus unor sancţiuni internaţionale severe. O competiţie comercială şi economică în Irak ar defavoriza, desigur, firmele şi mărfurile iraniene şi ar spori amploarea crizei economice, financiare şi sociale din Republica Islamică.
Turcia a pierdut competiţia regională exact când preşedintele Recep Tayyip Erdogan se aştepta mai puţin: Irakul, nu doar prin regiunea autonomă kurdă, este un element cheie al politicilor Ankarei în Orientul Mijlociu. Mai bine de 20 de miliarde dolari valorează comerţul bilateral iar o bună parte din petrolul irakian este exportat prin portul turcesc Ceyhan. Proiectul unor conducte spre portul iordanian Aqaba şi spre rafinăriile din Egipt ar stopa, practic, tranzitul prin Turcia. Nu este cea mai bună veste pentru economia turcă, aflată de mai mulţi ani în stagnare şi cu o liră din ce în ce mai puţin valoroasă, fapt ce sporeşte nemulţumirea milioanelor de salariaţi.
Rusia şi R.P. Chineză se alătură acestui tablou al perdanţilor proiectului Noul Levant.
După lovitura de stat din 14 iulie 1958, soldată cu asasinarea întregii familii regale şi cu proclamarea unei Republici, Irakul a devenit unul dintre cele mai importante bastioane ale influenţei Moscovei în regiune. Şi după intervenţia americană din 2003 Rusia a sperat într-o revenire puternică la Bagdad. Acum, după ce Irakul a anunţat clar preferinţa pentru SUA, Rusiei îi rămân puţine soluţii de a interveni decisiv.
La fel, R.P. Chineză spera ca proiectul geopolitic al preşedintelui Xi Jinping, “Un Drum, O Centură”, să cuprindă porturile irakiene şi infrastructura petrolieră a ţării. La Beijing se elaboraseră planuri şi proiecte de reconstrucţie a infrastructurii Irakului, cu fonduri şi muncitori din R. P. Chineză. Anunţul constituirii alianţei Noului Levant, chiar dacă nu va exclude interesele chineze, le vor limita considerabil ţinând cont de războiul comercial şi geopolitic dintre SUA şi Uniunea Europeană, de o parte, şi R.P. Chineză, de cealaltă parte.
Cât va dura Noul Levant, noua alianţă arabă a Orientului Mijlociu?
Acum sunt premise pentru un timp mai îndelungat decât cel pe care, în general, politica arabă îl acordă proiectelor şi înţelegerilor. Modificările substanţiale, care implică recunoaşterea Israelului şi plasarea în plan secund a problemei palestiniene, sunt premise care indică durata. Naivitatea şi fragilitatea instituţiilor democratice din cele trei state sunt obstacole în a face predicţii. Poate că cel mai bun răspuns vine tot de la Amman, acolo unde ministrul iordanian de Externe, Ayman Safadi, a spus pur şi simplu: “mesajul pe care îl transmitem este că suntem împreună în faţa tuturor provocărilor”.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
