“Dosarele Siberiei”, spectacolul jucat la Constanța de actorii Teatrului Național ”Mihai Eminescu” din Chișinău, a transmis, la finalul săptămânii, în Sala Studio a Teatrului de Stat Constanța, cu multă empatie și emoție, un mesaj puternic despre rezistența umană și importanța amintirilor. Spectacolul a fost prezentat în cadrul SEAS, Stagiunea Estivală a Artelor Spectacolului, eveniment organizat de Teatrul de Stat Constanța.
Piesa apelează la amintirile câtorva supraviețuitori pentru a expune crimele comise de Uniunea Sovietică împotriva românilor basarabeni în timpul ocupării sovietice a Basarabiei (1940; 1941-1944): deportări în masă, foamete organizată, masacre și alte crime odioase care s-au soldat cu sute de mii de victime. După cum afirmă producătorii piesei, “aceste cifre au suflet”.
În acest context, acțiunea începe cu soldații Armatei Roșii în calitate de ”eliberatori” glorioși și aparent binevoitori, iar țăranii basarabeni nu sunt nici ei prezentați ca un grup perfect uniform și fără personalitate. Există dezbateri despre intențiile sovieticilor, entuziasm pentru noua ordine socială și conflicte deschise între sceptici și cei pregătiți să accepte noua ordine.
Audiența nu poate decât să aștepte inevitabilul. Orice gest sau cuvânt al soldaților este însoțit de un subtext sinistru. Promisiunile de a distruge inamicii vag definiți ai poporului, vorbele mieroase și retorica despre eliberare și drepturi pregătesc doar terenul și vor fi înlocuite de foamete, gloanțe și ură. Acest fapt devine clar din primele momente, dar până atunci, spectacolul ridicol al ”eliberatorilor” poate fi doar privit cu neputință.
Piesa începe prin prezentarea realității complexe, haotice și contradictorii a începutului ocupației sovietice, dar motoarele sunt turate la maxim atunci când încep, în final, condamnările sumare, raziile și arestările. De acum, începe istorisirea suferinței a mii și mii de bărbați, femei și copii. Se dă startul bătăliei în care spiritul și rațiunea umană se ciocnesc cu pornirile animalice care bântuie omenirea de când primul om a ridicat mânal împotriva aproapelui său.
Protagoniștii și naratorii piesei sunt luptătorul pentru libertate Ion Moraru, Magdalena Cemârtan-Spânu, o fetiță de doar 6 ani, și Ecaterina Chele, o profesoară cu un copil de doar 11 luni.
Voința de fier a lui Ion, inocența Magdalenei și blândețea Ecaterinei îi fac aproape imediat dragi privitorului, dar celor trei li se alătură un întreg repertoriu de eroi atipici, complicați și imperfecți, dar a căror suferință evocă aceleași sentimente de simpatie și tristețe, fiecare în propriul fel.
În particular, mi-a rămas în minte Dora, o tânără însărcinată care a acceptat cu naivitate spusele regimului – ea s-a adaptat rapid și a întocmit listele de presupuși spioni, chiaburi și alte “elemente periculoase” din comunitatea ei, doar pentru a fi ea însăși condamnată și trimisă în Siberia în același vagon infestat de păduchi. Acolo, este ajutată să nască de oamenii pe care, în necunoștință de cauză, i-a condamnat la moarte și chin. Copilul i-a fost luat, iar ea a fost ucisă când a încercat să se opună de către aceiași soldați care îi promiseseră libertate cu doar câteva scene în urmă.
Un alt erou improbabil a fost un brigadier sovietic care, oripilat de faptele pe care era pus să le comită, a încercat într-un târziu să ia apărarea unui grup de femei condamnate în fața superiorilor săi monstruoși. Doar câteva scene mai târziu, li se alătura condamnaților, sub pretextul că ar fi furat un pumn de grâu.
Prigoniții vin în toate culorile, de la luptători pentru libertate, copii și femei fără de vină, la prizonieri de război, foști soldați și infractori de joasă speță. Victime, vinovați, prădători sau pradă? Poate niciun cuvânt nu îi poate descrie în totalitate pe unii dintre ei, dar lagărul topește diferențele dintre grupuri pas cu pas, cu fiecare arest nedrept, fiecare bătaie nemiloasă și fiecare vărsare de sânge.
Opera îi pune pe toți în aceeași oală, un grup de oameni luați cu forța de mareele istoriei și transformați în statistici, într-un șir nesfârșit de povești tragice și brutale, majoritatea dintre ele încheiate în vagoane și mine mizere, în mlaștinile și pădurile Siberiei sau la capătul fumegând al țevii unui Tokarev.
Imaginea este sumbră, însă povestea este presărată și de numeroase momente în care empatia și decența umană câștigă în fața sălbăticiei gulagului comunist, chiar și dacă pentru o singură clipă.
De la simple gesturi de ajutor și mâncare de la localnicii ce trăiau în apropierea taberei unde erau munciți prizonierii la asistenta rusoaică care i-a salvat viața lui Ion Moraru atunci când a mâncat, în disperare, carne de cal mort și s-a îmbolnăvit, piesa nu ratează ocazia de a aminti că până și în cel mai corupt sistem poate exista bunătate.
În cuvintele lui Ion Moraru, “oamenii pot rămâne oameni chiar și în fundul iadului”. Acest lucru este exprimat în ultimele scene ale piesei, când cei trei protagoniști se adună pentru un ultimul mesaj dedicat audienței: ”Nu ne răzbunați, dar amintiți-vă”.
În ciuda eforturilor criminalilor de a-și ascunde faptele, piese precum “Dosarele Siberiei”, dovezile istorice și eforturile individuale depuse de nenumărați oameni asigură faptul că amintirile celor petrecute în gulagul comunist nu vor dispărea niciodată – o victorie cu gust amar, dar neprețuită.
Regia: Petru Hadârcă
Scenografie: Irina Gurin
Expresie corporală: Irina Slobodeaniuc
Proiecţie video: Ian Onică
Lupte scenice: Oleg Mardari
Secvențe video: OWH Studio
Scenariu: Petru Hadârcă, Mariana Onceanu
Spectacol realizat după memoriile:
Margaretei Spânu-Cemârtan și ale lui Ion Moraru
Premiul pentru regie și scenariu în teatru-document
Gala Revistei Culturale RINOCERUL (București 2021)
Cel mai bun spectacol
Gala Premiilor UNITEM 2020
Cel mai bun rol feminin plan secund – Draga Dumitrița Drumi
Gala Premiilor UNITEM 2020
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
