Câteva ceasuri petrecute în Constanța Veche îți pot purta pașii prin locuri ce deapănă nenumărate povești. Legende romane, povești cu marinari greci, frumoase istorii despre negustori armeni și evrei, o perioadă otomană cu particularitățile ei.
Vechi hoteluri, foste prăvălii de meșteșugari, case regale și mahalale ale comunităților ce au contribuit la dezvoltarea zonei, toate te pot plimba prin istoria celui mai vechi oraș al României, dacă ai răbdare să le descoperi.
Poate una dintre cele mai inedite și mai importante caracteristici ale Constanței este salba de lăcașe de cult ce încinge Peninsula într-un octogon confesional, unic în țară.
Vechea biserică greacă „Metamorphosis“, construită din piatră, se înalță falnic la câțiva pași distanță de Geamia „Hunkiar“, locul unde musulmanii constănțeni se roagă de mai bine de 150 de ani. Puțin mai la sud, în extremitatea estică a peninsulei, pe marginea înaltei faleze, puținii armeni rămași la Constanța încă deschid ușile bisericii „Sf. Maria“. De cealaltă parte, spre port, ruina Sinagogii așkenaze își așteaptă încă salvatorii. În sud, într-un perimetru restrâns, Catedrala ortodoxă „Sf. Apostoli Petru și Pavel“, Biserica bulgară „Sf. Nicolae“, Marea Moschee „Carol I“ și Bazilica romano-catolică „Sf. Anton de Padova“ închid cercul de lăcașe de cult din jurul Pieții Ovidiu.
Octogonul confesional al Constanței Vechi este o moștenire de neprețuit a orașului. Lăcașele de cult, fără greșeală, poartă, și astăzi, amintirile comunităților etnice ce au trăit pe aceste meleaguri.
70 de ani de construcție confesională, începând cu ridicarea primului lăcaș de cult, Biserica greacă Metamorphosis, construită în anul 1867, ce rezistă și astăzi în Constanța Veche, și până când bazilica romano-catolică a fost ridicată, în anul 1938, face ca astăzi, Peninsula să găzduiască una dintre cele mai importante moșteniri ale mozaicului etnic și, cu siguranță, cea mai clară dovadă a toleranței.
Mai demult, cu vreo opt decenii în urmă, cel mai renumit geolog al României, Ion Simionescu, preşedinte al Academiei Române în al Doilea Război Mondial, călătorea cu ochi de profesionist prin Dobrogea. A scris, însă, cu suflet sensibil de artist, că „o adevărată corabie a lui Noe este pământul dobrogean. Acelaşi amalgam se observă şi printre oameni. Nu este numai babilonia în spaţiu. De la tătarii în stingere şi găgăuzii cu origine enigmatică, până la italienii care au menţinut vioiciunea lor meridională în satul Cataloi. E mai ales varaţiunea în timp. În Dobrogea, mai mult decât oriunde, se găsesc suprapuse civilizaţii stinse, străvechi, straturi istorice continuând pe cele geologice”. „Colţul nostru de Asie” îl completa, atunci, şi N. Iorga.
Astăzi, conform cifrelor seci ale recensământului din 2011, Dobrogea este aproape în întregime etnic românească: în municipiul Constanţa, dintr-un total de 283.872 locuitori, 235. 925 s-au declarat români. Mai la nord, în municipiul Tulcea, din 73.707 locuitori, 61.451 sunt români. La începutul secolului al XX- lea, în 1905, abia jumătate dintre locuitorii Dobrogei erau români, în judeţul Tulcea procentajul nedepăşind 37%. Abia înainte de Războaiele Balcanice, din 1912- 1913, românii au devenit majoritari în cele două judeţe. La acel moment, 57% din populaţia oraşului de la malul mării se declara românească, existând mari comunităţi de turci, tătari, greci, armeni, germani, bulgari, evrei.
Acum mai bine de un secol, o dovedeşte Octogonul confesional din zona veche a Constanţei, în pieţe, cafenele, birturi, restaurante, la bursă, pe străzile principale auzeai vorbindu-se frecvent în greceşte, turceşte, armeneşte, germană, franceză, engleză, bulgară, rusă şi în câte şi mai câte alte limbi ale Orientului şi Occidentului.
Sărbătorile religioase sunt împărtăşite şi cu vecinii de altă credinţă şi, nu de puţine ori, dacă te uiţi atent, poţi vedea lesne împrumuturi de obiceiuri dintr-o familie ortodoxă spre una musulmană, de la una catolică spre una protestantă şi toate, laolaltă, găsesc soluţii rapide pentru situaţii care le cer. Constanţa a devenit, din prima jumătate a secolului trecut, cel mai mare port al Mării Negre şi, dincolo de ce separa pe oameni, îi unea încrederea în forţa minţii, a socotelilor curate sau murdare, a serbărilor galante, a iertării păcatelor prin rugăciune în propriul lăcaş de cult. În această Constanţă, până la 1878 modestă la înfăţişare şi fără importanţă, un rege creştin, şi regina lui, au construit cea mai mare moschee din Europa nemusulmană a timpului şi nu de puţine ori au intrat regulat să îşi admire ctitoria.
Lăcaşurile de cult ale Octogonului Peninsulei Constanţei nu au nici notorietatea bisericilor pictate din Bucovina, nu sunt nici atât de vechi precum cele fortificate ale saşilor din Transilvania, nu au nici grandoarea şi maiestuozitatea celor din alte capitale istorice ale ţării. Constanţa nu a fost niciodată un loc de pelerinaj şi nici nu a ieşit în evidenţă prin procesiuni religioase majore, aşa cum se întâmplă în multe alte părţi. Ceea ce o face unică, însă, este multitudinea nemaiîntâlnită de lăcaşuri de cult, diferite, o îmbinare ameţitoare de Orient şi Occident, de construcţii masive şi mai puţin impunătoare, de poveşti fără egal care stau în curtea şi în interiorul lor. Totul este năucitor de divers într-un spaţiu extrem de restrâns. O geamie otomană ctitorită de un sultan, dar cu evidente influenţe britanice sau o moschee care îşi arată mândră elemente de arhitectură neoromânească reprezintă obiective inedite, fără egal în lumea creştină europeană.
Amestecul acesta inegalabil de influenţe şi stări de spirit a construit o lume cu totul aparte în oraşul de la malul mării şi, câteva decenii la rând, în secolul trecut, a influenţat Constanţa mai mult decât orice alt loc din ţară. A fost un noroc, a fost un nenoroc, timpul va decide în ce fel această moştenire unică a contat şi în ce mod poate fi păstrată şi valorificată.
Astăzi, pe străzile oraşului vechi, cele care au scăpat de demenţa sistematizărilor succesive, nu mai auzi decât româneşte iar firmele prăvăliilor, cafenelelor şi restaurantelor sunt, mai toate, în engleză. Nu pentru că ar fi atât de mulţi vorbitori nativi ci pentru că e lipsă de imaginaţie şi, mai mult, de ataşament pentru locurile acestea. Unele rămăşiţe ale trecutului confesional au avut noroc: fosta Biserică Bulgară a fost renovată şi, astăzi, e un loc confortabil de rugăciune pentru ortodocşii români, Catedrala Ortodoxă a căpătat şi mai mare importanţă pe măsură ce numărul acelora care îi pot trece pragul a crescut simţitor, Biserica armenească, deschisă doar pentru enoriaşii ei, rar, a scăpat de renovări şi intervenţii inutile. Nici bătrâna biserică „Metamorphosis” nu o duce mai greu decât suratele ei musulmane din imediata apropiere deşi, la statutul ei de cea mai veche din oraş, ar merita mai multă atenţie din partea autorităţilor.
Au rămas puţine comunităţi etnice şi confesionale în Constanţa de astăzi. Italienii, bulgarii sau evreii sunt mai puţin de 50 de suflete iar germanii, grecii sau armenii nu mai sunt deloc numeroşi. S-a păstrat, acolo unde s-a putut, câte ceva din memoria istorică, spirituală şi arhitectonică. Foarte puţin, însă, pentru ce s-ar fi putut aduce în prezent şi pentru a defini ansamblul unui oraş care a trăit, dintotdeauna, în respiraţia diversităţii. Cei care nu mai sunt nu au căpătat, încă, respectul majorităţii. O dovedesc realităţile. Cimitirele germane din Dobrogea sunt un exemplu: neîngrijite, uitate, uneori devastate şi nepuse în valoare. Bisericile germane, aproape toate, au fost preluate de comunităţile ortodoxe. Sinagoga constănţeană este o ruşine pentru existenţa oraşului de astăzi. La fel, cimitirul evreiesc: un maidan părăginit, plin cu buruieni şi câini de pripas, unde tronează, încă nedevalizată, piatra funerară a lui Pincus Şapira. Cel care a pus umărul, demn, la istoria acestui oraş acum un secol.
Nici cei care au rămas şi care au mai multe speranţe de a merge câteva decenii mai departe, nu o duc mai bine. Moscheea Regală are nevoie rapidă de reconsolidare şi, aşa cum arată acum, este departe de a fi bijuteria regală a Europei, cum se considera un veac în urmă. Geamia „Hunkiar”, ultima moştenire otomană a oraşului, a fost şi ea devastată, fiind aproape plasată, acum, în mijlocul unui restaurant. Indiferent de proteste şi strigăte de ajutor, majoritatea nu a găsit soluţii pentru repararea unei situaţii intolerabile. V-aţi gândit vreodată să beţi bere şi să mâncaţi produse gătite rapid în curtea unei biserici ortodoxe, pe terase din care se scurge muzică la modă?
Cu bune, cu rele, octogonul confesional al Constanței Vechi merită, negreșit, mai multă atenție. Istoria orașului, marcată de un sentiment puternic de toleranță, obligă astăzi, atât autoritățile locale cât și societatea civilă, să-și arate respectul cuvenit.
Declarate monumente istorice de arhitectură, lăcașele de cult se impun ca elemente indispensabile pentru păstrarea neatinsă a memoriei și istoriei Constanței.
Rezistând vremurilor, moștenirea confesională a Peninsulei nu a fost ciuntită nici măcar în timpul regimului comunist. Astăzi, conducerile democratice trebuie să facă mai mult.
Pentru patrimoniul confesional al Constanței se impun, negreșit, vremuri mai bune.
Acest ansamblu de lăcașe de cult, deloc promovat, niciodată exploatat și aruncat în anonimat, trebuie să ocupe astăzi locul cuvenit și să fie transformat într-o amprentă inconfundabilă a orașului.
Poate unic în Europa, acest octogon al lăcașelor de diferite culte, regăsit într-un spațiu atât de restrâns, reprezintă un diamant neșlefuit, cu un inepuizabil potențial turistic. Este un adevărat miracol ceea ce Constanţa poate povesti, prin bisericile ei, despre ce a trăit, cum a convieţuit, ce a oferit ca model. Creştini ortodocşi, catolici sau protestanţi, mahomedani, mozaici, armeni gregorieni, toţi laolaltă fac parte din patrimoniul comun al acestui loc şi, de multe ori, locul de rugăciune este ultima mărturie a trecerii lor prin viaţa oraşului.
De acum înainte, administrația locală și întreaga societate constănțeană va trebui să conserve și să pună în valoare memoria și patrimoniul comunităților ce, în scurt timp, nu vor mai fi reprezentate de nimeni.
Ghidurile turistice ale Constanței nu trebuie să uite, de acum înainte, particularitatea multietnică și confesională a orașului. Astfel, cu o viziune largă, generoasă, Constanța poate deveni, fără doar și poate, locul ce poate dezvolta turismul sub toate înțelesurile lui: istoric, cultural, confesional, de distracție.
Acest articol face parte din Campania „CONSTANȚA, CAPITALĂ CULTURALĂ!“
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
