Cel mai mediatizat coș de fum din lume, cel al Capelei Sixtine, a oferit catolicilor veniți din lumea întreagă un Papă-surpriză. Deși existau voci care cereau ca noul Suveran Pontif să provină fie din America de Sud, fie din Africa sau Asia de Sud-Est, zonele unde, în prezent, confesiunea catolică înregistrează cea mai puternică adeziune, majoritatea previziunilor nu-l dădeau nicidecum ca favorit pe Jorge Mario Bergoglio.
Noul Papă și-a ales numele de Francisc, vine din Argentina, dar are origini piemonteze și studii doctorale în Germania. Este candidatul despre care presa italiană lansase în trecut zvonuri cum că fusese la un pas să fie ales papă în cadrul Conclavului din 2005, în urma căruia Josef Ratzinger a devenit Papa Benedict al XVI-lea.
Alegerea lui Bergoglio poate fi înțeleasă simultan drept conservatoare și inovatoare:
Conservatoare, din cel puțin trei motive. Primul, pentru că noul șef al Bisericii Catolice vine din rândul iezuiților, un ordin călugăresc de misionari, cunoscuți pentru activitățile lor de evanghelizare și de asistență socială pe care le desfășoară în întreaga lume, în serviciul direct al papei. Este, așadar, greu de crezut că va avea vederi prea „liberale” în chestiuni precum cele legate de avort, contracepție, transparența Băncii Vaticanului, hirotonirea femeilor sau legalizarea căsătoriilor între persoane de același sex. Al doilea, pentru că a fost ales, contrar tuturor așteptărilor, unul dintre cei mai în vârstă candidați dintre cei posibili (76 ani), ceea ce face greu de imaginat că noul Papă va putea pune în aplicare un program coerent, consecvent şi de lungǎ duratǎ de primenire a Bisericii Catolice. Al treilea motiv este o combinație a celor două anterioare: dintre toate variantele disponibile pentru a ocupa scaunul papal vacant, cardinalii electori au optat pentru „cea mai europeană alternativă și cel mai apropiat lucru de [a fi] un ita-lian” (formula istoricului Philip Jenkins), reușind să calmeze spiritele care anunțau deja la orizont o „înfrângere a italienilor” la ei acasă.
Inovatoare, din cel puțin tot atâtea motive. Mai întâi, nealegând un papă european, Bi-serica Romano-Catolică a arătat o oarecare deschidere către zonele „d’oltremare” [de peste mări]- cum ar zice italienii -, recunoscând astfel aportul esențial al numeroșilor credincioși latino-americani la propagarea credinței catolice în afara Europei. Apoi, este primul papă din istorie la slujba inaugurală a căruia a participat liderul spiritual ortodox Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, ceea ce arată potențialul de dialog care ar putea sta la baza viitoarelor legături dintre cele două culte creștine. Nu în cele din urmă, fostul cardinal argentinian și-a lansat pontificatul sub deviza umilinței, modestiei și a unei atitudini mai „umane”, ceea ce contrastează cu imaginea mult mai distantă a predecesorului său german. Bunăoară, a recunoscut că îi plac tango-ul și fotbalul, iar, ca un element de originalitate, pe 28 martie, înaintea Paștelui catolic (sărbătorit la 31 martie), nu a celebrat slujba de amiază din „Joia Mare”, nici în Bazilica Sf. Ioan din Lateran, nici în Bazilica Sf. Petru, ci printr-o vizită la un centru de detenție pentru minori din Roma, unde a spălat picioa-rele câtorva tineri instituționali-zați acolo, printre care și un român. Un lucru e cert: alegerea Papei Francisc I a fost, în adevăratul sens, produsul unui „conclav” (latinescul pentru „cu cheie”) – un secret bine păstrat.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
