Povestea cu motive arabe a Constanței. Vila Prințului Suțu

Dacă o priveşti cu atenţie, de pe plajă sau din larg, de pe mare, îţi aduce aminte de un palat arab, de pe malurile sudice ale Mediteranei calde. Oricum, privirea asupra fâşiei de ţărm înalt pe care se conturează Constanţa, de la majestuosul, clasicul şi albul hotel “Carol”, trecând mai apoi pe silueta inconfundabilă a Cazinoului, care înnobilează acest oraş de mai bine de un secol, cu figura elenă a Bisericii “Metamorfosis” pe fundalul minaretului Moscheii Regale şi, imediat, apoi, cu clădirea sobră a Bisericii armene, poate fi uşor indusă în eroare. Unde te afli, de fapt? În care colţ al lumii este posibil ca, pe o promenadă marină de câteva sute de metri să te plimbi prin Arabia, Grecia, Armenia, insulele britanice, Coasta de Azur franceză, totul pe fundalul semilunilor istorice osmane şi al crucilor ortodoxe?

Pe uscat, dacă ești curios, poți străbate strada Marcus Aurelius spre faleza înaltă și abruptă a Peninsulei pentru ca să vezi cum, în capătul străzii Krikor Zambaccian, fostă Mării, la numărul 1, vila Prințului Suțu își așteaptă salvatorii. Străduța cu doar câteva case, ce șerpuiește lin spre mare, are asfaltul decopertat, probabil rămas de la reabilitarea peninsulei constănțene. Nu au fost puse dale, nici adăugat un nou strat de asfalt, sfidându-se majoritatea regulilor de bun simţ arhitectonic şi administrativ. Nu ar fi prima dată când asişti neputincios la batjocura administraţiei oraşului faţă de identitatea specifică a Constanţei, faţă de trecutul ei fabulos. Chiar dacă este bătută de timp și mâncată de nepăsare, vila maură nu și-a pierdut din farmecul oriental. Și, cu siguranță, nu își va pierde până la ultima piatră rămasă în picioare. Priveliștea este una splendidă. Marea este tot acolo, char dacă nu mai ajunge până la fundația clădirii iar scările ce, odată, coborau în apă, astăzi se sfârșesc într-o parcare betonată. Nicăieri, aici, nimeni nu vrea să arate că pe o stradă de doar câţiva paşi au locuit două nume de răsunet ale culturii naţionale: Mihail Suţu şi Cella Serghi, un grec şi o evreică, doi oameni care au pus Constanţa pe o hartă a personalităţilor la care bieţii responsabili impotenţi ai deciziilor locale actuale abia pot privi.

De ce este imposibilă reabilitarea unei străzi minuscule şi de ce nu se poate anunţa, prin informaţii publice afişate, că există un astfel de loc, este imposibil de explicat. Veţi auzi veşnica tânguire cu lipsa de personal sau de fonduri. Mai ales că nu este un secret: în Constanţa nu există nicio casă memorială muzeu. Niciuna. Dar ar fi şi greu, câţi dintre decidenţii culturii municipale, aproape toţi traficaţi politic între lideri locali, pot face o listă cu oamenii care au onorat cum se cuvine acest oraş?

Publicitate electorală

Vila lui Mihail Suţu este istoria arabă, unică, a Constanţei. Construită la 1899, din ideile arhitectului Grigore Cerchez, care şi-a iubit atât de mult opera încât şi-a ridicat o casă cu elemente identice ale vilei, pe strada Callatis, la numărul 6, reşedinţa prinţului este, în primul rând, o locuinţă la mare. A ales, cel mai probabil, o porţiune solidă a falezei, din stâncă: avea de unde alege deoarece familia cumpărase, imediat după Războiul de Independenţă, o bucată mare de pâmânt care se întindea din curtea mică a casei şi până în apropierea falezei amenajate cu gust de regele Carol I. Oamenii vorbeau că şi căsuţa modestă, din lemn şi piatră, ridicată cu acordul administraţiei otomane înainte de 1877, pe care Grigore Cerchez a dat ordin să fie dezmembrată, ţinea tot de familia Suţu. Costache Suţu, mai precis, tatăl prinţului din povestea noastră, fusese dregător pe probleme financiare al domnitorului moldovean Grigore Alexandru Ghica (1849- 1853 şi 1854- 1856). Boierul Costache venea, se spune, mereu la Kustenge alături de C. A. Rosetti şi Evanghelos Zappa, doi greci care au scris istorie românească. Primul, lider al Partidului Naţional Liberal, a definit multe dintre programele de reformă de la începuturile domniei lui Carol I şi după marele Război de Independenţă în vreme ce excentricul Zeppa, cu o avere fabuloasă, îl convinsese pe regele Otto I de Bavaria al Greciei (1833- 1862) să înceapă demersurile pentru reînfiinţarea Jocurilor Olimpice, pe care Atena urma să le găzduiască. Împreună cumpăraseră un caic otoman şi, de la micul debarcader de lemn, făceau lungi plimbări pe mare, până la Sulina sau în sudul coastelor bulgare.

Familia Suţu a dat trei domnitori pe tronul Moldovei şi Ţării Româneşti, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi înaintea Revoluţiei lui Tudor Vladimirescu: Mihail Suţu, cu o domnie în Moldova (1792- 1795) şi trei în Ţara Românească (1783- 1786, 1791- 1792 şi 1801- 1802), un alt Mihail Suţu, în Moldova (1819- 1821) şi Alexandru Suţu, cu o domnie în Moldova (1801- 1802) şi două în Ţara Românească (1806 şi 1818- 1821). Domnitorilor Suţu, şi întregii familii, venite la Nord de Dunăre dinspre Elada, le-a plăcut să construiască imobile extrem de elegante şi valoroase ca arhitectură. La Bucureşti, în imediata apropiere a Pieţei Universităţii, un Palat Suţu, expresie superbă a primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, adăposteşte Muzeul Municipal. Acolo, la începuturile domniei, obişnuiau Carol şi Elisabeta, tineri suverani, să inaugureze, toamna, sezonul monden printr-un bal la care era invitată toată lumea bună a capitalei. Până într-o zi în care Carol, lipsit de umor, a aflat de la oamenii săi de încredere că pe bişonul excentricei doamne Suţu îl chema Cărluţă.

Grigore Cerchez este unul dintre creatorii curentului neoromânesc, foarte modern în Vechiul Regat în primele decenii ale secolului al XX-lea, continuat apoi şi în perioada interbelică. La malul Mării Negre, la Constanţa, arhitectul Cerchez s-a răzgândit şi a gândit un monument unic de arhitectură: o vilă deasupra apei, cu caracter maur, inspirată cel mai probabil din lumea fabuloasă a Siriei sau Algeriei. Un parapet masiv şi abrupt de piatră ferea fundaţia şi pivniţele de furia valurilor. Casa, aşezată pe trei nivele, este în mod ostentativ îndreptată spre mare, aşa cum o dovedesc şi scările masive care coboară, şerpuind, pe plajă. Peste mai puţină vreme, şi arhitecţii hotelului „Palace”, la fel ca aceia de la „Regnier”, vor lega în mod asemănător imobilul de mare.

În centrul vilei, o cameră spaţioasă de zi, pe două nivele, care dă spre terasa imensă, cu arcade, dinspre mare. O loggie care aminteşte de o alta, la fel de spectaculoasă, în stil venețian, a casei Storck, de la Balcic. În dreapta camerei de zi, o sufragerie şi o bucătărie. În stânga, dormitoare. La etaj, proprietarul a cerut să se construiască dormitoare spaţioase iar deasupra turnului care domină imobilul a fost amenajată o terasă, deasupra valurilor, de unde se poate privi până spre capul Midia şi, în sud, spre zona luxoasă, cu promenada Cazinoului. Demisolul, apărat în parte de o cămaşă de blocuri masive de piatră, era destinat pivniţei, camerelor îngrijitorilor şi centralei termice. Pentru că, probabil, vila Suţu este prima clădire particulară din Constanţa încălzită prin forţa caloriferelor din fontă, o mare minune tehnică la finele veacului al XIX- lea.

Crenelurile dantelate obsesiv, coloanele cu capiteluri, ornamentele migăloase cu arabescuri la ancadramentele uşilor şi ferestrelor, bulbii specifici arabi de deasupra uşilor principale, cupola în formă de bulb, lipsa acoperişului înclinat, tavanele lucrate în albastru, alb şi verde, cu motive florale sau geometrice, în spiritul locuinţelor bogate din Damasc şi Alep, constituie elemente de identitate unică pentru această construcţie constănţeană în spaţiul arhitectonic românesc. Trecerea de la un etaj la altul se face pe scări lucrate migălos din lemn masiv, cu intarsii, iar spre pivniţă au fost concepute scări din piatră, în formă circulară. Camerele erau bogat mobilate, după inspiraţie mediteraneană, cu ornamente cumpărate din bazarurile de poveste din Levant şi aduse direct la Constanţa cu vaporul. Pe mobile, pe etajere, expuse stăteau statuete, vase, amfore şi lucrături din aur, argint şi bronz găsite în cetatea Tomisului, după săpăturile fundaţiilor pentru noile construcţii moderne din jurul statuii lui Ovidiu, sau cumpărate de la amatori, localnici pasionaţi de istoria urbei lor.

Prinţul Mihail Suţu, locatarul excentricei clădiri, care înnobilează peisajul arhitectonic al oraşului, provenea dintr-o familie care a dat conducători de stat. El însuşi om cu avere, însurat cu o femeie din familia Cantacuzino, Maria, reprezintă un reper obligatoriu al istoriei numismatice şi a cercetărilor arheologice timpurii din România. Guvernator al Băncii Naţionale între 1899 şi 1904, membru al Academiei Române din 1909, membru titular al Societăţii Regale de Numismatică din Marea Britanie, tot din 1909, director ani în şir al Cabinetului de Numismatică al Academiei Române, autor de studii de istorie veche şi de numismatică, vorbitor de greacă veche, latină, franceză şi engleză, prinţul Mihail Suţu şi-a pus amprenta şi asupra locului de la malul mării. Arhiepiscopul catolic al Bucureştilor, Monseniorul Raymund Netzhammer, îl întâlnea prima dată pe prinţ în februarie 1908 (când Suţu avea 67 de ani şi locuia de aproape un deceniu în casa deasupra mării). „Un domn de statură mică, subţirel şi uscăţiv- nota în jurnalul său Netzhammer-, cu o mustaţă scurtă. Este iute în mişcări şi vorbeşte cu însufleţire. Vorbeşte franţuzeşte şi, când mai pronunţă câte un cuvânt românesc, buzele trădează accentual franţuzesc”.

Despre ce vorbea prinţul? Despre monede greceşti şi romane găsite la Tomis şi Callatis sigur, cum la fel de sigur vorbea despre pictură cu unul dintre locatarii aproape permanenţi ai casei din Constanţa, celebrul Theodor Pallady, văr al Mariei Cantacuzino. Îşi aduce aminte de acest lucru şi Cella Serghi, cel mai cunoscut literat al Constanţei. De ce tocmai Cella Serghi? Pentru că locuinţa ei, de pe strada Mării, era lipită de zidul curţii prinţului Suţu şi, ca vecină, l-a văzut mereu cu ochii de copil. „Eu n-am găsit ncio carte în casă- scrie, mai târziu romanciera. Figurinele ciobite, sticluţele irizate, ulcelele de pe vremea geto-dacilor îmi vorbeau fără cuvinte. Bogăţia din casă erau vocea mamei, inteligenţa tatii, antichităţile bunicului, halvaua turcească pe care o făcea bunica. Comori erau pentru bunicul urmele pe care le lăsase antichitatea. Şi, dacă, totuşi, bunica accepta această nesăbuită pasiune pentru cioburile unui ulcior de acum 2000 de ani sau pentru un chip fără nas, e fiindcă se găseau nebuni care să le cumpere şi mai intra un ban în casă. De ce suferea bunicul când intrau pe uşă prinţul Suţu sau doctorul Severeanu (George Severeanu, primul medic radiolog din România, prieten cu Mihail Suţu, locatar constant al vilei, pasionat şi el de antichităţi şi monede- notă F.A. şi C.A.L.), care acceptau preţul şi le luau?” Bunicul Cellei Serghi, arheolog amator şi furnizor de piese valoroase pentru vecinul său Suţu, deţinea o ceasornicărie pe strada Traian, în apropierea pieţei Ovidiu. Romanciera constănţeană, născută Raşela Markoff, a devenit la fel de celebră ca vecinul său în 1938, când a publicat romanul de debut „Pânza de păianjen”, recomandat de Camil Petrescu, Mihail Sebastian şi Liviu Rebreanu.

Mihail Suţu a murit în 1933, lăsându-şi întregile colecţii de antichităţi Academiei Române. În vila din Constanţa, urmaşii săi au mai locuit câţiva ani. În vara anului 1941 a început războiul pentru România iar terasa casei, până atunci un privilegiu, a devenit o pacoste deoarece era un bun punct de observaţie dar şi o ţintă pentru navele militare sovietice. Într-o altă vară, aceea a lui 1944, vila Suţu a fost ocupată de soldaţii Armatei Roşii care au instituit aici sediul unui comandament. Casa a fost naţionalizată abia în 1948 iar ofiţerii sovietici au părăsit-o în 1955, când a devenit sediul Casei Regionale a Creaţiei Populare şi a unei biblioteci publice. La începutul anilor `70, pe fondul dezvoltării activităţilor portuare şi a schimburilor comerciale, precum şi a turismului estival, inclusiv cu statele comuniste din Europa Centrală, Gustav Husak, liderul comunist de la Praga a solicitat, iar Nicolae Ceauşescu a acceptat, deschiderea unei misiuni consulare a Republicii Socialiste Cehoslovace la Constanţa, pe malul Mării Negre. Diplomaţii au fost repartizaţi în vila Suţu şi aici au rămas până în 1990 când zilele federaţiei cehoslovace erau deja numărate (Cehia şi Slovacia s-au separat oficial la 1 ianuarie 1993) iar schimburile comerciale trimise ale firmelor de la Praga prin portul Constanţa au devenit simbo-lice. La fel, numărul turiştilor cehoslovaci a scăzut abrupt, până la zero.

Din anul 1993, Consiliul Local al Municipiului Constanța a pus la dispoziție imobilul Ministerului Justiției, vila Suțu devenind, până în 2005, sediul Curţii de Apel.

„Datorită vechimii imobilului care este într-un stadiu avansat de uzură, a faptului că pe rolul instanţelor există un litigiu având ca obiect revendicarea acestuia de către moştenitorii testamentari ai familiei Suţu“, conform site-ului oficial al Ministerului Justiției, s-a impus mutarea Curții de Apel într-un alt imobil, pentru ca, de atunci, vila Suțu să rămână pustie şi devalizată, în aşteptarea unor timpuri mai bune.

Abia în 2011, după aventuri juridice de aproape două decenii, casa prinţului Mihail Suţu a reintrat în posesia legală a familiei.

Astăzi, clădirea monument istoric de categoria A este scoasă la vânzare. Aproximativ 2 milioane de euro trebuie să plătească cel ce va intra în posesia acestui superb imobil. Însă se pare că nu există foarte mulți doritori care ar da acest preț pentru vila prințului Suțu: marea reclamă „For sale in exclusivity“ a firmei Artmark se află pe fațada clădirii și astăzi. Practic, nu o vrea nimeni şi este puţin probabil să fie vorba despre preţ deoarece construcţiile hidoase din zonele noi ale oraşului costă mult mai mult. Explicaţia este mai simplă : un monument istoric nu poate fi demolat, nici transformat. Căci, altfel, demult s-ar fi găsit un preţ bun pentru un imobil de zece etaje acolo. Nereuşitele demolării Palatului Regal din Mamaia, a Sinagogii sau a hotelului « Rex » din Mamaia au stins apetenţele oamenilor pricepuţi la malversaţiuni imobiliare iar dezlegarea fostului edil de lanţurile administraţiei a conturat începutul unei reveniri dintr-o orgie asemănătoare unei republici bananiere.

Povestea frumos croită în istoria Constanței a vilei prințului Suțu nu este nicicum exploatată nici de administrația locală și nici de actualii proprietari. Clădirea este ferecată, deși, până cineva se va încumeta să plătească suma cerută pentru a o cumpăra și a-i reda puțin din viața glorioasă pe care a trecut-o prin istorie, ar putea să devină un loc frecventat de turiștii din Constanța iubitori de cultură, istorie și arhitectură. Grafitti care au împânzit-o pe pereţi dau dovada respectului constănţenilor şi al interesului oamenilor străzii pentru un dormitor princiar, în briza mării. Este greu de făcut o previziune cât poate rezista intemperiilor vremii şi devalizărilor periodice un imobil ce are nevoie, mai mult ca sigur, de o reabilitare de ansamblu.

Trecutul i-a fost glorios, casa prinţului Mihail Suţu fiind una dintre puţinele reşedinţe aristocratice din Constanţa. Şi nu doar prin sânge a dovedit proprietarul acest lucru ci, mai ales, prin tot ceea ce a făcut pentru descoperirea, păstrarea şi studierea trecutului oraşului. Un om cu avere, veţi spune, care îşi putea permite o pasiune costisitoare. Dar, astăzi, câţi nu depăşesc condiţia prinţului batjocorit de decenii de constănţeni ?

Viitorul vilei Suţu este un pariu cu trecutul. Nicio soluţie eficientă nu va exista fără un plan de renovare, de punere în valoare a imobilului dar, mai ales, a întregii zone. Povestea unei străzi cu prinţul Mihail Suţu şi Cella Serghi ca locatari vecini ar fi un roman cu un succes devastator pentru cei care au curaj. Cine pariază pe trecut?