LOVIT DE EUROSCEPTICISM SAU FIDEL POLITICII TRADIȚIONALE BRITANICE?
Configurația politică a noului Parlament European (PE), deși în esență asemănătoare celei din fostul mandat, aduce în UE un nou tonus al atitudinilor politice. Generat de cetățenii europeni, acest tonus politic a revigorat atitudinea liderilor statelor europene față de viitorul UE care, în forma sa materializată, este legat de numirea unui nou președinte al Comisiei Europene.
Din acest motiv, liderii politici europeni sunt extrem de interesați ca forma și fondul activității pe care viitorul președinte le va impune Comisiei să corespundă cu interesele lor naționale. Instituție executivă a UE, Comisia Europeană (CE) reprezintă de facto cel mai activ organism european datorită funcției sa de articulare a politicilor de dezvoltare a spațiului comunitar. Din acest considerent, legitimitatea Comisiei Europene depinde atât de acordul Consiliului European asupra unui candidat la președinția CE cât și de acceptarea acestui candidat de către PE. Vehicularea candidaturii fostului premier luxemburghez Jean-Claude Juncker la funcția de președinte al CE de către majoritatea șefilor de stat europeni a întâmpinat un puternic dezacord din partea premierului britanic David Cameron.
Oficialul de la Londra nu vede în persoana lui Juncker atributele necesare pentru a reda CE un nou fond politic de guvernare a UE în următorii 5 ani. Viziunea Londrei față de noua politică pe care ar trebui să o urmeze CE este incompatibilă cu numele lui Juncker așa încât criza desemnării candidatului la președinția CE exprimă, în fond, dorința Marii Britanii de a ajusta Comisia Europeană (implicit UE) viziunilor și politicilor britanice de guvernare. Amplificându-și dezaprobarea față de nominalizarea lui Juncker, Cameron a emis și un veto: Marea Britanie amenință cu ieșirea din UE dacă Juncker devine președinte al CE. În această formulă completă, amenințarea Marii Britanii aruncă Uniunea Europeană într-o nouă criză de tip francez a ,,scaunului gol’’ care pune în joc de data aceasta unitatea UE.
De ce Juncker este ,,dușmanul’’ Marii Britanii?
Unul dintre cei mai experimentați lideri din Europa, Jean-Claude Juncker este considerat de către Londra un adevărat ,,cal troian’’ pentru interesele europene ale Marii Britanii. Potrivit uk.reuters.com, experimentatul ex-premier al Luxemburgului între 1995 și 2013 a generat opoziția premierului britanic Cameron prin convingerea că Juncker este ,,un fe-deralist de școală veche’’ îndrăgostit de conceptul de ,,uniune mai strânsă’’ și nu un modernizator care va impulsiona instituțiile de la Bru-xelles văzute la Londra drept umflate și opace. Dezacordul pe care Cameron îl manifestă față de nominalizarea lui Juncker are la bază o asumpție în care cele două capete de acuzare se contopesc și devin complementare: faptul că Juncker este un politician de modă veche rezultă că este și federalist. ,,O figură a anilor 80’ nu poate rezolva pro-blemele din următorii 5 ani’’ afirma premierul britanic. Cu alte cuvinte, oficialul de la Londra sugerează că federalismul nu mai este o opțiune de reformare structurală a UE în următoarea perioadă.
Federalismul pe care îl întruchipează Juncker constituie un curent de gândire politică care niciodată nu a prins rădăcini în Marea Britanie. În mod natural, politica externă a Londrei manifestată de-a lungul istoriei față de continentul european s-a limitat doar la interese economice. Din punct de vedere politic, Regatul Unit a fost un susținător tradițional al echilibrului ,,sănătos’’ de forțe în Europa care să-i garanteze hegemonia mărilor și a oceanelor.
Atunci când acest echilibru era răsturnat și tindea să amenințe poziția Marii Britanii în lume, Londra a intervenit de fiecare dată cu scopul restabilirii status – quo-ului european și implicit a supremației sale, cele două Războaie Mondiale fiind ocaziile care dovedesc implicarea în extremis a Londrei în afacerile europene. Astfel, politica ,,splendidei izolări’’ a Marii Britanii față de Europa a rezultat în timp o anumită viziune politică britanică față de ,,bătrânul continent’’ care, așa cum o demonstrează și actualul premier Cameron, a exclus tentația federalizării continentului european.
Londra vede organizarea Europei prin prisma propriului său ,,Commonwealth’’
Modelul de organizare a Europei căruia Londra i-a fost constant fidelă odată cu demararea construcției europene l-a reprezentat modelul interguvernamental de integrare economică. Odată cu încheierea Războiului Mondial, Marea Britanie a promovat acest model prin dezideratul ,,Statele Unite ale Europei’’ expus de Churchill la Zurich în 1946. Debutul integrării economice se va produce însă prin planul Schuman care va da viață în 1951 Comunității Economice a Cărbunelui și Oțelului (CECO) – organizația intereselor economice comune ale Franței, Germaniei de Vest, Italiei, Belgiei, Luxemburgului și Olandei.
Absența Londrei de la organizația economică nou-creată este sugestivă în ceea ce privește modul în care Marea Britanie s-a raportat față de Europa anilor 50’. Pe de o parte, aceasta denotă faptul că Regatul Unit încă era tributar politicii ,,splendidei izolări’’ față de Europa, pe de altă parte, demonstrează o atitudine de expectativă adoptată de Londra față de viitorul acestei organizații. Pentru a nu-i fi imputat dezinteresul față de construcția unei noi Europe pe care însăși o promova, dar și pentru a-și susține interesele economice în Europa după ce pierde controlul Canalului de Suez în 1956, Londra demarează un proiect – alternativă la CECO în 1960 – AELS, Asociația Europeană a Liberului Schimb formată din Marea Britanie, Danemarca, Suedia, Norvegia, Austria, Elveția și Portugalia.
Eforturile depuse de Comunitatea Economică Europeană (CEE înființată la Roma în 1957 de cele 6 state membre CECO) pe parcursul deceniului șase în vederea realizării unei uniuni vamale între cele 6 state cât și articularea unei politici agricole comune la începutul anilor 70’ au determinat reconsiderarea strategiei Marii Britanii față de Europa. Londra s-a convins că atât CECO cât și CEE funcționează în spiritul Co-mmonwealth-ului, adică în limitele strict economice în care se rezumau și interesele europene ale britanicilor. Rezistând în 1963 și 1969 celor două veto-uri ale președintelui francez de Gaulle împotriva admiterii Regatului Unit în structurile noilor organizații europene, insistența Londrei de a adera la CEE se va materializa abia în 1973 atunci când alături de Danemarca și Irlanda va consfinți primul val de extindere a CEE.
Odată devenită membră a CEE (UE), politica europeană promovată de Regatul Unit în cadrul noilor structuri nu își va schimba caracterul său clasic, tradițional. Londra va fi cuplată de UE atât timp cât UE este percepută de britanici ca un al doilea Commonwealth, iar din moment ce UE va începe să cocheteze cu tentațiile federalizării, așa cum o reflectă nominalizarea unui ,,fede-ralist’’ la președinția Comisiei Europene, Marea Britanie va fi reticentă în a se lega de fenomene politice susceptibile să-i lege suveranitatea insulară de autoritatea politică a bătrânului continent. O dovadă în acest sens îl constituie refuzul Londrei de a adopta moneda euro: Marea Britanie nu a dorit să renunțe la supremația lirei sterline în dauna monedei europene cu o perspectivă neclară și făuritoarea unei conștiințe a apartenenței comune la spațiul european.
Contestarea candidaturii lui Juncker – consecință a ascensiunii UKIP în PE?
Cele 24 de locuri câștigate în PE de Partidul Independenței din Regatul Unit aduc în forul legislativ european vocea extremismului britanic într-o proporție covârșitoare. Forță politică victorioasă în Marea Britanie în urma alegerilor europarlamentare, UKIP poate fi considerat un factor de influență asupra relației politice dintre Londra și Bruxelles. Sondând atitudinea negativă aproape comună a britanicilor față de imigrație și apartenența Regatului Unit la UE, mesajul politic anti-european promovat de partidul extremist britanic condus de Nigel Farage nu a putut fi ignorat de către Cameron. Este greu de crezut că anume ascensiunea UKIP în PE a determinat fundamentul obiecției premierului britanic față de nominalizarea la șefia CE a lui Juncker, însă nu este exclus faptul că acest fenomen politic a determinat tonul și formula obiecției oficialului britanic.
Conștientizând că fermentul amplificării extremismului britanic îl reprezintă relaxarea Marii Britanii în fața deciziilor UE, premierul britanic și-a formulat opoziția față de Juncker nu sub forma unui șantaj adresat Europei, ci ca pe o exprimare realistă a doleanțelor britanicilor. Ieșirea Marii Britanii din UE poate fi privită de asemenea și ca pe o măsură de urgență împotriva doleanțelor scoțienilor. Renunțarea britanicilor la UE ar putea genera un val de presiune asupra tendinței către independență a Scoției astfel încât, părăsind Europa britanicii ar putea câștiga Scoția și implicit unitatea regatului.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
