Victor Ponta a pierdut alegerile prezidenţiale la cea mai mare diferenţă a unui candidat PSD faţă de contracandidatul său după 1990. Victoria lui Klaus Iohannis a trimis guvernul dar, mai ales, cel mai important partid al ţării într-o stare de agitaţie care anunţă modificări majore şi, desigur, cedarea puterii. Toţi liderii PSD care au pierdut alegerile (Adrian Năstase, Mircea Geoană), au fost înlocuiţi, imediat sau puţină vreme după aceea, de la şefia partidului.
Excluderile recente au stabilit o linie de demarcaţie între cel puţin două tabere. Sângele vechi al PSD, adunat în jurul preşedintelui de onoare Ion Iliescu, a decapitat rapid pe unul dintre cei mai apropiaţi consilieri ai prim ministrului şi, din câte se pare, artizanul strategiei privind votul românilor din străinătate: Sebastian Ghiţă.
Interesant este că, în jurul fostului preşedinte al României, de altfel şi singurul candidat PSD care a câştigat alegerile prezidenţiale, se reunesc atât grupurile favorabile lui Victor Ponta cât şi acelea ale excluşilor (prin vocalul primar Marian Vanghelie). Chiar dacă actualii lideri gândesc, aproape sigur, asemănător patronului de la România TV, ei nu se pot desprinde de marotele şi structurile construite cu meticulozitate de vechea gardă, aceea care a condus partidul până în 2005. Analiza coerentă a procesului electoral, a incapacităţii de a ieşi din procentajul captiv pe care l-a stabilit în 2014 (şi care segment nici măcar nu este o creaţie a actualei echipe), a fost abandonată în defavoarea unei dispute, la prima vedere, lipsită de miză: rolul şi imaginea lui Ion Iliescu în partid.
Ceea ce a fost specific PSD este valabil şi pentru celelalte partide: refuzul constant de modernizare a structurilor organizaţiilor locale, problemele majore ale liderilor din teritoriu cu justiţia, incapacitatea de a mai mobiliza cu mijloace clasice un electorat deja modificat chiar faţă de scrutinul parlamentar din 2012. PSD a acceptat, de la ultimul mandat al lui Ion Iliescu, să coabiteze la guvernare cu toate forţele politice (PNL, PDL, UDMR, UNPR).
Apoi, pe rând, le-a atacat virulent. A dovedit, astfel, că este incapabil structural să păstreze aceste alianţe, chiar şi atunci când acestea prefigurau victorii detaşate. Dar, la fel de important, PSD nici nu a reuşit să se detaşeze ca majoritar în niciuna dintre provocările electorale din timpul mandatelor lui Traian Băsescu. Destrămarea USL, la începutul anului 2014 şi eliminarea lui Crin Antonescu din cursa prezidenţială sunt dovezile inconsistenţei startegiei pe termen lung.
Războiul continuu cu preşedintele Traian Băsescu şi pro-paganda deşănţată a unei bune părţi din mass-media faţă de realizările guvernului au atras, inevitabil, votul negativ. Niciodată, după 1990, emoţia şi reţelele de socializare nu au jucat un rol atât de important în câştigarea unor alegeri şi acesta este semnul unei slăbiciuni majore a campaniei dar şi a ofertei politice. Figurile tinere, dar neutre şi fără capacităţi solide, din jurul prim mi-nistrului, nu au reuşit să convingă electoratul tânăr şi urban. Ieşirile pontoase ale lui Victor Ponta nu au convins.
Sângele vechi din PSD este acela care anunţă sfârşitul guvernării, vremuri noi la condu-cerea partidului şi, mai ales, o luptă internă interesantă, care va da direcţie pentru următorii doi ani, până în anul electoral 2016. Oricâte beneficii bugetare ar mai aduce guvernul Ponta, şansa actualului prim ministru de a mai râmâne în prim planul marii politici scade simţitor.
Sânge proaspăt în PSD nu se întrevede, cel puţin acum, pentru remodelarea partidului. Ieşirile publice ale lui Mircea Geoană sau Marian Vanghelie, chiar dacă au adus un plus de cunoaştere pentru opinia publică, nu pot aduce credibilitate suplimentară din punct de vedere electoral şi moral.
Mandatele succesive ale lui Traian Băsescu au ajutat PSD să râmână într-o cheie politică absurdă, fără soluţii şi necâştigătoare. Practic, Traian Băsescu a făcut agenda partidului, vreme de un deceniu, şi acest lucru a devastat orice intenţie de modernizare şi curăţare din interior şi a anulat programe coerente, pe termen lung, pe care PSD ar fi trebuit să le deţină în acest moment. Cum Klaus Iohannis nu pare, la prima vedere, omul care să accepte hârjonelile de până acum cu liderii partidului, este limpede că PSD este trimis într-o poziţie de neinvidiat.
O reformă a PSD, înainte de alegerile din 2016, ar însemna, practic, eliminarea acestuia din cursa pentru câştigarea localelor şi parlamentarelor. O continuare a actualei politici interne, ar conduce spre stingerea, încetul cu încetul, a electoratului captiv construit cu grijă, din 1990 şi până astăzi, de Ion Iliescu şi discipolii săi.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
