Al 45-lea preşedinte al S.U.A. se numeşte Donald Trump şi a câştigat alegerile prezidenţiale împotriva celor mai multe dintre previziuni, sondaje şi aşteptări. State cheie precum Florida, Ohio, Carolina de Nord, Texas sau Pennsylvania au decis mai mulţi electori pentru candidatul Partidului Republican în timp ce Hillary Clinton a câştigat California, New York şi Maryland. Prea puţin pentru fosta Primă Doamnă pentru a continua dominaţia Partidului Democrat la Casa Albă.
De ce am greşit în previziune? Câteva ingrediente nu au fost considerate prea importante în conturarea scorului, mai ales că sondajele – toate – indicau scoruri strânse, în limita marjelor de eroare. Donald Trump a venit cu un discurs extrem de critic la adresa sistemului politic american, încremenit de decenii. Când punctele cheie sunt lejer atacate, iar corectitudinea politică – religie în instituţiile importante – este luată în derâdere, votul devine destul de emoţional. E destul de dificil de spus, acum, câţi alegători au votat pentru un program şi câţi au acceptat discursul exotic al lui Trump, populist, contondent şi anti-sistem. Apoi, mai bine de 15% dintre alegătorii de marţi au votat pentru prima dată iar 13% dintre electori s-au decis abia în ultima săptămână între Trump şi Clinton. Nu, nu este vorba neapărat doar despre tineri care au atins majoratul ci, mai extins, despre cetăţeni care s-au înscris pe listele de alegători, după regulile americane: de ce ar face în mod special cineva acest lucru dacă nu a votat niciodată până acum? Pentru a da o replică sistemului, adică pentru susţinerea celui care vine din afară. Donald Trump.
Câştigătorul alegerilor prezidenţiale nu este sofisticat în discursuri, el a militat în campanie la soluţii simple pentru probleme complicate: imigraţia rezolvată de un gard cu Mexicul, problema alterităţii islamice anihilată cu interzicerea aşezării în S.U.A., dezvoltarea economică şi financiară prin plata la timp şi integral a taxelor şi anularea politicilor sociale. Presa tabloidă a fost, de asemenea, elementul de decor caracteristic al unui personaj destul de zbuciumat: Donald Trump este nesigur nu doar în căsnicie ci şi în viaţa politică, el trecând de câteva ori, în ultimele trei decenii, de la republicani la democraţi şi invers. Sărăcia, violenţa internă, războaiele din lume din ultima vreme, şi unde S.U.A. sunt parte, au reprezentat elementele cheie ale criticilor acerbe ale lui Trump la adresa clasei politice. Dacă privim mai atenţi, schimbarea de paradigmă de la Washington a fost deja experimentată în Europa, de ceva vreme, având protagonişti tot lideri carismatici şi anti-sistem, care au îmbrăţişat la fel de copios critica deceniilor de corectitudine politică. În Ungaria, Polonia, Grecia şi Slovacia revoluţia a cuprins laolaltă electoratul şi clasa politică. În Germania, Franţa şi Olanda vom asista, cel mai probabil, la lucruri la fel de spectaculoase în 2017, în alegerile prezidenţiale şi parlamentare. Din vară, britanicii şi europenii se străduiesc să gestioneze corect votul popular pentru Brexit, semnalul cel mai limpede al noilor mişcări din ultima vreme.
Supraexpunerea mediatică a lui Hillary Clinton nu a ajutat-o pe candidata Partidului Democrat. Lipsa de idei a campaniei dar mai ales mediocritatea fără precedent în ultimele decenii a dezbaterii au fost înlocuite de mesaje de susţinere din partea unor personalităţi din diverse medii. Inclusiv prin implicarea preşedintelui Barack Obama în campania electorală, lucru destul de neobişnuit în S.U.A. Hillary Clinton nu a greşit prea mult, oricum nu mai mult decât Donald Trump. Dar, la fel ca şi candidatul Partidului Republican, ea a venit pe scena alegerilor după o carieră de aproape patru decenii la vârful politicii americane. Oricum ai socoti, e prea mult pentru un lider care, de tot atâtea decenii, nu a spus mare lucru. Sau, nu mai mult decât cei care au înconjurat-o. Donald Trump, la 70 de ani deja aniversaţi, nu e proaspăt: combinaţiile lui financiare au fost analizate, comportamentul lui impulsiv, neelegant şi inegal a fost criticat iar viaţa lui personală – extrem de colorată pentru gustul majorităţii americane – a fost dezbătută. Republicanul a avut o şansă în plus faţă de colega lui, tot septuagenară: nu a deţinut niciodată, până acum, funcţii politice sau publice. Este pentru prima dată în istoria S.U.A. când se petrece acest fenomen. Iar lipsa unui trecut politic sau administrativ pare să fi fost, acum, mai mult un avantaj. Cel mai partizan susţinător al lui Hillary Clinton, „New York Times”, a recunoscut la câteva minute după ce rezultatele au devenit concludente: Donald Trump a repudiat sistemul. Pe fond, despre aceasta este vorba.
Noului preşedinte al S.U.A., Donald Trump, îi place mult să spună că reprezintă pe „oamenii uitaţi ai Americii”, aceia care nu participă efectiv la establishment şi care, în momente de cotitură, stabilesc destinul marii naţiuni şi, în definitiv, şi al lumii. Votul din 8 noiembrie 2016 este unul care amendează serios – până la anihilare – esenţa mandatelor Administraţiei Obama: politici sociale, cu prioritate, şi o intervenţie destul de moale în afacerile războinice ale lumii. Hillary Clinton a promis continuarea Obamacare, Donald Trump le-a cerut votanţilor să îl creadă pe cuvânt că doreşte „America mare din nou”. Clinton este extrem de previzibilă şi în politica externă. Trump le propune americanilor un neoizolaţionism şi plata la timp a facturilor pentru securitatea asigurată de S.U.A. statelor bogate din Europa şi Extremul Orient.
Lumea, cu Donald Trump, va arăta diferit faţă de ceea ce ştim de la Ronald Reagan şi sfîrşitul Războiului Rece încoace. Cum va fi? Cu iubiri şi divorţuri intense, ceva în genul relaţiilor pe care viitorul locatar al Casei Albe le-a avut cu central-europenele Ivanka şi Melania, două dintre consoartele sale oficiale. V-a scăpat ceva din mariajul lor? În acelaşi timp, Congresul S.U.A., majoritar republican, este unul cu reale capacităţi instituţionale de construire şi difuzare de politici externe, diplomatice, strategice şi militare. Oricât de mare ar fi emoţia acum, este aproape de necrezut ca vreuna dintre coordonatele fundamentale ale alianţelor S.U.A. să se modifice structural, radical. N.A.T.O. va rămâne pilonul de securitate în Europa, zona Asia-Pacific va continua să reprezinte rezervorul relaţiilor economice şi financiare iar Orientul Mijlociu va fi şi pentru Donald Trump, ca pentru toţi preşedinţii S.U.A. de după al Doilea Război Mondial, o preocupare majoră şi o sursă de efort diplomatic. Fondul nu se poate schimba dar tonul, da. În definitiv, lui Donald Trump îi place să fie căsătorit şi, dacă urmăriţi, niciuna dintre soţii nu a trecut neobservată.
Ultimele Administraţii republicane ale S.U.A. sunt deja în manualele de istorie pentru politica lor externă: Ronald Reagan, George Bush senior şi George Bush junior. Europa a reprezentat un element cheie al preocupărilor acestor preşedinţi iar România nu a fost ocolită de efectele interesului şi acţiunilor Washingtonului. Ba, chiar, în ultimul an de mandat al ultimului preşedinte republican american, George Bush, o reuniune la nivel înalt a N.A.T.O. şi o plimbare singuratică pe plaja de la Neptun, cu Traian Băsescu, au pus România în prima linie a diplomaţiei americane: Hillary Clinton, deşi secretar de stat al Administraţiei Obama a continuat această direcţie, când a semnat instituirea sistemului anti-rachetă de la Deveselu. Chiar dacă discursul lui Donald Trump priveşte plata la timp a facturilor în alianţe, România nu are motive să intre pe lista posibilelor divorţuri. Războiul cu Rusia – cibernetic, diplomatic, economic, de prestigiu regional – este în plină desfăşurare iar linia frontului de Răsărit (România, Polonia, statele baltice) nu poate fi părăsită. Se poate întâmpla altceva, în logica discursurilor lui Donald Trump de până acum: o mai mare înţelegere pentru conducerile politice de la Ankara şi Varşovia şi, de ce nu, o ofertă de colaborare principială cu Kremlinul.
Vă este teamă de Donald Trump? Nu, n-ar trebui. Am mai scris asta, cu destulă vreme în urmă. Votul americanilor trebuie înţeles ca un protest faţă de o situaţie inacceptabilă pentru o majoritate. România a trecut prin acest purgatoriu şi s-a însănătoşit democratic, chiar dacă există rezerve majore faţă de clasa ei politică. În anul 2000, comunistul Ion Iliescu şi extremistul Corneliu Vadim Tudor şi-au disputat Palatul Cotroceni iar în anul 2012, pe fondul unei preşedinţii lovite de o a doua suspendare din partea Parlamentului, un monstru politic – USL – obţinea o victorie ce amintea de alegerile trucate din 1946 iar un partid anti-sistem, de care astăzi ne este cam ruşine să ne amintim, Partidul Poporului – Dan Diaconescu, devenea a doua forţă politică a ţării.
America a anunţat că are nevoie de o provocare. Noul preşedinte vine din afara politicii şi, dacă reuşeşte, poate arunca la coşul de gunoi toate greşelile predecesorilor. Nu îl judecaţi după discurs, trebuie analizate deciziile. Da, avem de aşteptat patru ani la Casa Albă cu Donald Trump.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
