După ce, la 12 iulie 2016, Curtea Internaţională de Arbitraj de la Haga a respins solicitările R.P. Chineze referitoare la “drepturile istorice” asupra arhipelagurilor Spratly şi Paracel din Marea Chinei de Sud, nimeni nu s-a aşteptat să înceapă negocierile pentru o reglementare paşnică. Atunci, preşedintele Xi Jinping a anunţat că nu va accepta ca “suveranitatea teritorială şi interesele maritime” ale ţării sale să fie afectate iar cotidianul Partidului Comunist Chinez, “Ziarul Poporului”, a scris că tribunalul ONU ar fi “ignorant dovezile”. “Decizia este mai radicală şi mai ruşinoasă decât se aştepta lumea”, completa oficiosul comunist chinez în limba engleză de la Beijing, “Global Times”. Iar agenţia naţională de presă “China Nouă” (Xinhua) avertiza că decizia judecătorilor este, pur şi simplu, “o sursă de haos”.
Deşi victoria juridică a aparţinut Filipinelor, care a reclamat situaţia în 2013, din 2016 cel mai mult de câştigat a avut Vietnamul, vecinul R.P. Chineze. Aceasta pentru că, dispunând de aproape 3.300 de kilometri de litoral, care se deschide spre arhipelagurile contestate Spratly şi Paracel, regimul de la Hanoi poate utiliza argumente juridice pentru controlul unei zone maritime în care să intre şi aceste teritorii.
În afara argumentelor istorice şi juridice, experţii au calculat miza Mării Chinei de Sud şi a teritoriilor ei: peste 5 trilioane de dolari anual. La atât se ridică volumul schimburilor de mărfuri din regiune, în special a celui cu petrol dinspre Orientul Mijlociu spre R.P. Chineză, Japonia şi Coreea de Sud. Dar aici nu este vorba doar despre comerţ, ci şi de stabilitate regională şi despre o nouă ordine în Asia de Sud-Est, acolo unde R.P. Chineză pretinde să controleze iar Vietnamul încearcă să consolideze bariera geopolitică anti-chineză. Rămâne să urmărim câţi prieteni va găsi Vietnamul în această provocare.
Şi România pare a se fi plasat, încă discret, în ampla concurenţă geopolitică regională. Preşedintele Klaus Iohannis şi prim-ministrul Florin Cîţu nu au participat la reuniunea la nivel înalt care a adunat R.P. Chineză şi liderii statelor din Europa Centrală şi de Sud-Est. În acelaşi timp, recent a plecat de la Bucureşti un lot de peste 100.000 de doze de vaccin anti-covid 19 spre Hanoi.
R.P. Chineză a decis că arhipelagurile Spratly şi Paracel sunt “teritorii interne”. Vietnamul aduce în dezbatere argumente istorice şi juridice
R.P. Chineză, care are statut de membru permanent al Consiliului de Securitate al ONU, a înaintat în 2020 Adunării Generale a organizaţiei un document oficial în care comunitatea internaţională era informată că s-au înfiinţat două unităţi administrative în arhipelagurile revendicate de aproape toate statele riverane Mării Chinei de Sud (căreia vietnamezii îi spun Marea Chinei de Est). Regimul de la Beijing revendică mai bine de 90% din cei 3,5 milioane kilometri pătraţi ai Mării Chinei, inclusiv teritoriile arhipelagurilor.
Arhipelagul Spratly (chineză: Xisha, vietnameză: Truong Sa) reprezintă aproximativ 750 de recife, stânci şi insuliţe, însumând 5 kilometri pătraţi. Cea mai mare insulă a arhipelagului este Itu Aba, cu o lungime de 1,4 km şi o lăţime de 0,4 km. În secolul al XVI-lea arhipelagul a intrat în stăpânirea Portugaliei, apoi, în secolul al XVII-lea, sub dominaţia Spaniei, care le-a integrat Filipinelor. În 1791 în arhipelag ajunge căpitanul Henry Spratly iar Marea Britanie îşi stabileşte protectoratul asupra lor până la sfârşitul secolului al XIX-lea, când sunt integrate administraţiei coloniale franceze din Indochina (unde se afla şi Vietnam). În Al Doilea Război Mondial, arhipelagul este ocupat de Japonia iar la 26 octombrie 1956 a devenit parte administrativă a Vietnamului de Sud. În 1978-1979, R.P. Chineză, Filipine şi Malaysia ocupă insule din arhipelag iar în 1992 R.P. Chineză le declară parte componentă a statului. În 2012, Vietnamul adoptă o lege potrivit căreia arhipelagul este parte a teritoriului naţional. În 2016, la cererea Filipinelor, Curtea Permanentă de Arbitraj respinge solicitările R.P. Chineze asupra arhipelagului, bazate pe „drepturi istorice”. În ianuarie 2020, arhipelagul este proclamat district administrativ al R.P. Chineze.
Documentul oficial chinez înaintat ONU susţine că, în 1958, R.D. Vietnam, partea comunistă a Vietnamului la acel moment, prin vocea prim-ministrului Pham Van Dong ar fi recunoscut drepturile istorice chineze asupra celor două arhipelaguri. La vremea aceea, Vietnamul era împărţit în două state. Republica Vietnam (Vietnamul de Sud) a stăpânit administrativ arhipelagurile Paracel şi Spratly până la ocuparea acestora de către chinezi, în 1974. Vietnamul comunist, la care face apel nota chineză adresată ONU, era în război cu Vietnamul de Sud şi nu avea motive să susţină suveranitatea acestuia asupra vreunui teritoriu.
Oficialii de la Hanoi consideră excesivă această interpretare chineză şi aduc în discuţie argumente istorice, geografice şi juridice. Conform acestora, în secolele dinaintea stăpânirii franceze, pescarii vietnamezi au avut acces liber şi stăpânire asupra insulelor. Apoi, după colonizarea Indochinei (din care a făcut parte şi actualul Vietnam) de către Franţa, China imperială a recunoscut suveranitatea Parisului asupra teritoriilor Spratly şi Paracel, prin tratatul din 1885 de la Tianjin. Juridic, adaugă oficialii vietnamezi, comunitatea internaţională a reglementat suveranitatea în Marea Chinei de Sud prin Convenţia ONU asupra drepturilor mării, ratificată deopotrivă de Vietnam (1994) şi R.P. Chineză (1996).
În contextul conflictului comercial, diplomatic şi politic dintre R.P. Chineză şi S.U.A., dar mai ales al degradării imaginii chineze în opinia publică internaţională după declanşarea pandemiei covid-19, răspunsul vietnamez a căpătat amploare. Ministrul Apărării de la Hanoi, Phan Van Giang, declara la Moscova, la 23 iunie, că regiunea Asia-Pacific este “forţa motrice a creşterii mondiale”. Conform portalului de ştiri “Vietnam Plus”, Phan Van Giang a mai spus şi că ţara sa este “determinată” să “lupte” pentru “reglementarea diferendelor” din Marea Chinei. Şi mai clar a reluat această atitudine purtătorul de cuvânt al Ministerului vietnamez de Externe, Le Thi Thu Hang, care a subliniat, la sfârşitul lunii mai, că ţara sa are de partea ei “întreaga argumentaţie legală şi istorică, precum şi susţinerea dreptului international când îşi afirmă suveranitatea asupra insulelor Spratly”.
Vietnam poate profita de conflictul dintre S.U.A şi R.P. Chineză. O va face?
Vietnamul poate profita de reacţia clară a noii Administraţii de la Washington în ceea ce priveşte Marea Chinei de Sud. După ce R.P. Chineză a construit un oraş pe una dintre insulele arhipelagului Paracel, determinând includerea teritoriului în spaţiul administrativ al ţării, cotidianul vietnamez „Thanh Nien” scria în luna mai 2021, preluat de Bloomberg, că regimul de la Hanoi va începe construcţia unui aeroport pe una dintre insulele Spratly, la iniţiativa Autorităţii Aeriene Civile.
Arhipelagul Paracel (chineză: Nansha, vietnameză: Hoang Sa) reprezintă aproximativ 30 de insule cu o suprafaţă de aproape 15.000 de kilometri pătraţi. Descoperit de portughezi în secolul al XVI-lea, arhipelagul este în stăpânire administrativă vietnameză deja în 1816 şi, apoi, al Indochinei franceze (cu Vietnam), de la sfârşitul secolului al XIX-lea până la Al Doilea Război Mondial. Ocupat de Japonia între 1938 şi 1945, arhipelagul Paracel devine regiune administrativă a Vietnamului de Sud la 22 octombrie 1956 până în 19 ianuarie 1974, când este ocupat de R.P. Chineză, care îl proclamă drept parte a statului în 1992. În 2012, Adunarea Naţională a Vietnamului a adoptat legea care prevede că arhipelagul Paracel este parte a teritoriului naţional. În ianuarie 2020, R.P. Chineză a stabilit că arhipelagul este district administrativ.
La o săptămână de la ceremonia de învestire a preşedintelui Joe Biden, în ianuarie 2021, noul Executiv american a transmis deja mai multe avertismente către Beijing cu privire la expansionismul său în Asia de Sud-Est, în special în Marea Chinei de Sud. Şeful Pentagonului, Lloyd Austin, menţiona că SUA continuă să se opună oricărei încercări unilaterale de a schimba status–quo-ul regional, apelând la partenerii săi tradiţionali în a acţiona împreună.
Interesată cu precădere de Taiwan, Filipine, Coreea de Sud şi Japonia, SUA par a se îndrepta spre un parteneriat strategic şi cu Vietnam, fundamentat în primul rând pe preocupările comune faţă de hegemonia chineză. După 2013, Barack Obama şi Donald Trump (de două ori) au fost la Hanoi iar preşedintele Truong Tan Sang (2013), secretarul general al Partidului Comunist Vietnamez, Nguyen Phu Trong (2015), şi prim-ministrul Nguyen Xuan Phuc (2017) au fost primiţi la Washington. Înaintea pandemiei covid-19, în 2019, SUA şi Vietnam schimbau mărfuri în valoare de aproape 80 de miliarde dolari.
De asemenea, succesele diplomatice recente ale Vietnamului sunt în măsură să îi aducă sprijin din partea principalilor actori mondiali care se opun hegemoniei chineze. În 2019, regimul de la Hanoi a reuşit să acceadă în Consiliul de Securitate al ONU (ca membru nepermanent), pentru doi ani, iar Vietnamul a semnat, sub preşedinţia rotativă a României, Acordul de Liber Schimb cu Uniunea Europeană, un instrument important al susţinerii Bruxelles-ului. Hanoiul a câştigat enorm prin agenda impusă în calitate de preşedinte al ASEAN (Asociaţia statelor din Asia de Sud-Est), în 2020, când a reuşit să impună o perspectivă regională coerentă asupra pandemiei covid-19 dar şi asupra relaţiilor conflictuale dintre SUA şi R.P. Chineză.
Vietnamul a devenit al 15-lea partener comercial al Uniunii Europene din punctul de vedere al dimensiunii schimburilor comerciale: în 2020, în condiţii de pandemie, valoarea comerţului bilateral a ajuns la 43,2 miliarde euro (51,2 miliarde dolari). Exporturile vietnameze sunt net superioare ca valoare financiară şi sunt indicii că 2021 va fi un an şi mai bun, de vreme ce în primul trimestru al anului 2021 valoarea comerţului bilateral a ajuns deja la 10 miliarde dolari. Pare greu de crezut dar cele mai multe dintre exporturile vietnameze se îndreaptă cu precădere spre două pieţe: Uniunea Europeană şi SUA. Iar speranţele continuării reformelor, sub noul prim-ministru Pham Minh Chinh, pot transforma Vietnamul într-unul dintre cei mai importanţi aliaţi strategici din Asia pentru Europa şi SUA.
Niciodată după declararea independenţei (1945) sau încheierea războiului dintre cele două state vietnameze (1975), regimul de la Hanoi nu s-a aflat într-o poziţie mai favorabilă, din punct de vedere internaţional, ca actor regional în Asia de Sud-Est. Iar contextul conflictului dintre SUA şi Uniunea Europeană cu R.P. Chineză sporeşte miza pe care Vietnamul o poate ridica.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
