Război sau pace? Conflict cu miros de petrol între Rusia şi Turcia pentru putere în Libia

Libia este un fel de „Game of Thrones”, unde fiecare locuinţă pare a fi condusă de Jiffrey. Aceasta pentru că, deşi la sfârşitul anului 2015 între forţele politice şi militare s-a încheiat un acord de pace, conflictul declanşat în 2011 la moartea dictatorului Moammar Gaddafi a continuat.

Astăzi, există două tabere.

Una dintre ele are capitala la Tripoli, capitala statului, şi este condusă de un Guvern de Uniune Naţională, condus de Fayez al-Sarraj, recunoscută de ONU şi sprijinită de Turcia şi Qatar.

Publicitate electorală

Cealaltă tabără deţine aproximativ jumătatea răsăriteană a ţării şi este condusă de Haftar Khalifa, general în armata libiană a lui Gaddafi, şi este susţinută de Federaţia Rusă, Egipt şi Emiratele Arabe Unite.

Moscova a trimis chiar şi mercenari pentru a ajuta trupele rebele şi s-a oferit să tipărească dinarii care sunt în circulaţie în partea răsăriteană a Libiei.

Dacă în războiul din Siria, Vladimir Putin şi Recep Tayyip Erdoğan şi-au dat mâna şi au împărţit sferele de influenţă, în Libia cele două ţări sunt într-o competiţie acerbă pentru obţinerea puterii la Tripoli. Şi nu mai este mult până la un conflict între ele.

Haftar Khalifa: exil de 20 de ani în SUA, sprijin acordat de Rusia

Mareşalul Haftar Khalifa a intrat de tânăr în cadrele armatei lui Moammar Gaddafi, mai precis după lovitura de stat militară de la 1 septembrie 1969 împotriva Regelui Idris I, care a răsturnat monarhia constituţională, regimul liberal şi a instaurat o dictatură ce a durat până în 2011.

A câştigat repede încrederea lui Gaddafi care, în repetate întâlniri publice, vorbea despre el ca despre „copilul meu, căruia i-am fost ca un tată”. În calitate de comandant de armată, mareşalul Haftar Khalifa a fost trimis de Gaddafi, în 1987, să lupte împotriva statului vecin, Ciad. Armata ciadiană, sprijinită la vremea aceea de statele occidentale, a repurtat victorii zdrobitoare, a ucis mii de libieni şi făcut sute de prizonieri. Între ei, şi Khalifa Haftar. Când, în 1988, pe teritoriul Ciadului, unde era prizonier, mareşalul s-a alăturat Frontului Naţional al Salvării Libiei, o formaţiune opozantă lui Gaddafi, SUA a cerut şi a obţinut emigrarea importantului personaj pe teritoriul ei. Mai bine de 20 de ani, Khalifa Haftar a primit găzduirea guvernului SUA, într-un imobil situat la Falls Church, în statul Virginia, la doar câţiva kilometri distanţă de sediul central al CIA.

În contextul izbucnirii revoltelor populare în Libia, împotriva dictatorului Moammar Gaddafi, generalul Khalifa Haftar a ajuns, în martie 2011, în oraşul Benghazi, port libian la Marea Mediterană, în estul ţării.

Benghazi este locul istoric încărcat de cel mai mult simbolism în istoria modernă a Libiei. Aici, în 1937, dictatorul fascist italian Benito Mussolini a ţinut un important discurs în care a reafirmat stăpânirea colonială a Romei asupra Libiei şi tot aici, în 1951, Regele Idris a proclamat independenţa Libiei şi a vorbit la radio despre noua Constituţie democratică şi federalistă a ţării. Când a declanşat lovitura de stat împotriva monarhiei, în 1969, colonelul Moammar Gaddafi era ofiţer tot în Benghazi şi tot de aici a anunţat victoria. În fine, când la 11 septembrie 2012 un atac terorist asupra consulatului SUA din Benghazi l-a ucis pe ambasadorul Christopher Stevens, Washingtonul a anunţat retragerea diplomatică din Libia şi renunţarea la orice plan de refacere şi revenire la independenţă. De atunci, din 2012, SUA sunt observator în conflictul din Libia şi nu au mai intervenit niciodată în disputa dintre cele două tabere.

Războiul civil din Libia a început imediat după desfăşurarea, în iulie 2012, a primelor alegeri parlamentare din ultimii aproape 60 de ani. În februarie 2014, din Benghazi, mareşalul Khalifa Haftar a anunţat declanşarea ofensivei militare împotriva miliţiilor islamiste. Aceştia, la rândul lor, au atacat capitala Tripoli, au distrus aeroportul internaţional şi au ameninţat preluarea puterii.

Eforturile internaţionale au ajuns la un final în decembrie 2015, când un guvern recunoscut internaţional condus de Fayez al-Sarraj a fost format la Tripoli. Dar el nu a fost agreat de Khalifa Khaftar. Şi, de atunci, sprijinit de Rusia, Egipt, Emiratele Arabe Unite şi Arabia Saudită a înfiinţat un stat paralel libian, în estul ţării, ameninţând ocuparea oraşului tripoli şi preluarea totală a puterii.

Federaţia Rusă asigură material militar, tehnicieni, personal şi sprijin diplomatic pentru general şi trupele sale rebele. Şi, în această luptă, se poziţionează clar împotriva Turciei şi a intereselor Ankarei în Africa de Nord şi în Mediterana. Totuşi, sprijinul Kremlinului pentru această tabără nu a exclus eforturile preşedintelui Vladimir Putin de a obţine cât mai mult profit din războiul civil din Libia. Astfel, în decembrie 2019, compania libiană naţională de petrol, controlată de guvernul de la Tripoli, a semnat acorduri de parteneriat cu compania rusă Tatneft, pentru exploatarea petrolului din perimetrul Ghadames, disputat de trupele guvernului central şi cele ale lui Khalifa Haftar. Şi Gazprom a dat lovitura când a semnat cu guvernul de la Tripoli un acord pentru exploatarea petrolului din regiunea de litoral Sirte.

Turcia: război cu Rusia, pace cu Libia?

Competiţia dintre Rusia şi Turcia pentru influenţa în Libia nu are doar miros de petrol. Preşedintele Recep Tayyip Erdoğan este interesat să modifice influenţa triunghiului energetic Israel-Grecia-Cipru, sprijinit de SUA, care a modificat radical harta geopolitică a Mediteranei răsăritene după descoperirea imenselor rezerve de gaz natural din dreptul litoralului cipriot.

Cu relaţii deja tensionate cu SUA şi Israel, deloc amicale cu Grecia şi finanţând Repulica Turcă a Ciprului de Nord, nerecunoscută internaţional, Ankara este obligată să câştige în Libia pentru a mai conta în această regiune ca factor de influenţă şi decizie. În acest sens, sprijinul pe care Turcia a anunţat că îl va acorda guvernului libian de la Tripoli se materializează în mod evident pe aspecte militare şi de securitate.

După ce, la 27 noiembrie 2019 între preşedintele Recep Tayyip Erdogan şi prim-ministrul libian Fayez al-Sarraj s-a semnat un acord de colaborare, reacţiile la adresa Turciei au venit din toate părţile. Moscova a anunţat că documentul bilateral „întrerupe pregătirile pentru un acord de pace” în vreme ce preşedintele Egiptului, Abdel Fatah al-Sissi, a declarat public „veleităţile venite din partea Turciei de a controla Libia”. Cele mai dure reacţii au parvenit, însă, din partea Uniunii Europene şi a Israelului.

Acordul dintre Turcia şi Libia nu doar că pregăteşte o intervenţie militară a Ankarei în favoarea guvernului de la Tripoli dar a împărţit Mediterana răsăriteană fără a ţine cont de apele teritoriale şi interesele specifice ale riveranilor. În special ale Greciei, Ciprului şi Israelului care, la 2 ianuarie 2020, au semnat pactul energetic cunoscut sub numele de EastMed.

Preşedintele Recep Tayyip Erdoğan a ţinut să precizeze mediei turce că „Haftar nu este un politician legitim. Există cei care depun eforturi pentru a-i conferi legitimitate. Doar Fayez al-Sarraj este un lider legitim, un reprezentant legitim”. Iar pentru cei care nu au înţeles bine felul cum a fost desenată harta Mării Mediterane în varianta turcă, a oferit explicaţii Fahretin Altun, putătorul de cuvânt al preşedintelui Republicii: „stabilitatea Libiei este de o importanţă critică pentru securitate, pentru stabilitatea regională şi pentru combaterea terorismului internaţional”.

Ministerul de Externe de la Tripoli a încercat, şi el, să explice cum s-a ajuns la împărţirea jumătăţii răsăritene a Mediteranei. Într-un comunicat remis publicităţii internaţionale, la 20 decembrie 2019, se respinge ideea potrivit căreia Turcia ar fi violat acordurile de pace din 2015. Vinovat de toată această situaţie, spun libienii din Tripoli, ar fi preşedintele Egiptului, care şi-ar permite să facă „ingerinţe” în „afacerile interne ale Libiei”.

Spre deosebire de Rusia, Turcia are mult mai puţine instrumente pentru a obţine controlul în Libia şi a-şi asigura un confort în exploatarea petrolului în această ţară. Nici fondurile dar nici susţinerea internaţională nu sunt la nivelul de la care Ankara să pretindă procentajul de influenţă cerut. În plus, Rusia are avantajul unei prezenţe istorice în Libia, relaţiile foarte bune dintre fosta Uniune Sovietică şi regimul lui Moammar Gaddafi reprezentând jaloane importante în dezvoltarea acestei ţări în ultima jumătate de secol.

Conflictul generat de intenţiile de explorare şi foraj ale Turciei în zone suverane ale Ciprului şi Israelului, exprimate de acordul dintre Ankara şi guvernul de la Tripoli, a provocat reacţii şi din partea taberei libiene sprijinită de Rusia. Comandantul forţelor navale din armata lui Khalifa Haftar, generalul Faraj Mahdawi, a dezvăluit un acord cu Grecia, care are ca scop blocarea culoarului maritim care leagă insula Creta şi estul zonei maritime suverane a Libiei de zona controlată de navele turceşti. „Există o amplă coordonare între Grecia şi Libia (lui Khalifa Haftar) pentru a monitoriza circulaţia navelor turce şi accesul acestora în porturile din vestul Libiei (controlat de guvernul de la Tripoli)”, a spus, explicit, generalul Mahdawi.

Această intervenţie în forţă a Greciei a fost vizibilă în zilele dinaintea Crăciunului când ministrul de Externe de la Atena, Nikos Dendias, a vizitat intempestiv, la Benghazi, pe mareşalul Khalifa Haftar după ce anunţase expulzarea ambasadorului Libiei la Atena şi condamnase acordul dintre Ankara şi Tripoli.

SUA sunt pe margine, Franţa şi Italia sunt protagoniste secundare în conflict

Dacă SUA nu mai au reprezentare diplomatică şi nici interese economice în Libia din 2012, deşi Washingtonul a recunoscut oficial guvernul libian de la Tripoli, Franţa şi Italia s-au asociat conflictului civil.

După proclamarea independenţei depline a Libiei şi a monarhiei constituţionale, în 1951, cele două puteri europene au acţionat continuu şi activ pentru explorarea şi exploatarea petrolului şi gazelor naturale din Marea Mediterană şi din deşert.

Compania energetică italiană ENI este prezentă în Libia din 1959 şi exploatează resursele de petrol şi gaze naturale situate în teritoriul controlat de Guvernul de Uniune Naţională condus de Fayez al-Sarraj. Activităţile ENI în Libia sunt reglementate de contracte care durează până în 2042 pentru producţia de petrol şi 2047 pentru produsele din sectorul gazelor naturale. ENI este principalul furnizor de gaze naturale pe piaţa libiană, cu 20 milioane metri cubi pe zi, care alimentează centralele electrice din ţară. Italia susţine public guvernul lui Fayez al-Sarraj iar guvernul de la Roma se opune oricărei iniţiative internaţionale la care să participe forţele mareşalului Khalifa Haftar.

Franţa, prin compania TOTAL, este prezentă în Libia din 1954 şi concurează Italia pentru obţinerea unei influenţe mai mari. Este motivul pentru care, după retragerea SUA din Libia, Parisul a încercat să dobândească întâietatea în influenţarea politicilor din această ţară. Cum acest lucru nu s-a putut, diplomaţia franceză a anunţat susţinerea pentru mareşalul Khalifa Haftar şi structurile paralele de conducere de la Benghazi.

Va fi un război între Rusia şi Turcia în Libia?

Este puţin probabil ca Recep Tayyip Erdoğan şi Vladimir Putin să se lupte direct.

Mai degrabă, este o competiţie pentru influenţă politică în Libia şi geopolitică în Mediterana răsăriteană pentru a construi un model asemănător celui din Siria. Acolo unde preşedintele Bashar al-Assad conduce o ţară aflată într-un condominium de interes între Moscova şi Ankara, cu participarea secundară a Iranului. Ar trebui să fim atenţi, în această babilonie cu miros de petrol, la arbitrii care mai degrabă privesc acum spre cele două forţe rivale: SUA, Franţa şi Italia. Aceştia vor înclina balanţa.