Regina Maria a amintit, în paginile revistei culturale ”Cele trei Crișuri”, în ediția închinată semicentenarului unirii Dobrogei cu România (septembrie-octombrie 1928), de vizitele sale în Mamaia, în timpul cărora locuia într-un pavilion al palatului (Bar Orient, astăzi o ruină), pe care l-a construit împreună cu Regele Ferdinand.
”Constanța, Mamaia, Balcic, erau sortite să-mi devie dragi”, scrie Regina Maria în ediția din septembrie-octombrie a publicației din Oradea, făcând referire la reședințele membrilor Familiei Regale a României, construite la malul mării, pe care Regina o iubea atât de mult.
Astăzi, 92 de ani mai târziu de la scrierile Reginei, Palatul său din Mamaia se află într-un stadiu avansat de degradare, după ce monumentul și curtea sa de 1,5 hectare au fost vândute ilegal, la prețuri derizorii, fără avizul Ministerului Culturii.
În septembrie 2018, George Ivașcu, ministrul Culturii de la acea vreme, a cerut în instanță anularea contractelor de vânzare-cumpărare și întoarcerea monumentului istoric în patrimoniul statului.
Info Sud-Est a publicat pentru prima dată povestea Palatului Reginei Maria din Mamaia și, în ultimii 5 ani, am desfășurat mai multe campanii care au urmărit, printre altele, mediatizarea stării în care monumentul se află și recuperarea lui.
Palatul Regal din Mamaia este și unul dintre punctele centrale ale celei mai recente campanii Info Sud-Est, prin care ne propunem să înființăm prima arhivă digitală a monumentelor istorice din județul Constanța: #RecuperareaPatrimoniuluiPierdut. Memorie pentru Viitor.
Textul integral publicat de Regina Maria în revista culturală “Cele Trei Crișuri” (septembrie-octombrie 1928)
CE ÎNSEAMNĂ MAREA PENTRU MINE
Regina Maria a României
Marea!
Da o iubesc, totdeauna a ocupat un loc de frunte în viața mea.
Născută pe o insulă, marea înconjură țara în care am deschis ochii, izolând-o de restul lumii și pentru a ajunge în orice altă țară marea trebuie trecută, lină sau supărată, trebuie înfruntată.
Aceasta este ceia ce face marea putere a Angliei, cuprinsă de apă, izolată, apărată, e un mic continent pentru ea însăși.
<Britania stăpânește valurile!>. Și tatăl meu era marinar, așa că și el era stăpân pe valuri, stăpân pe distanță și spațiu.
Ce erou era în copilăria noastră acest marinar, cu fața lui arsă de soare și de vânt, în care ochii erau ca două bucățele de cer, două lumini albastre umbrite de gene și sprâncene negre, un tată de care orice fetiță putea fi mândră, așa de frumos, așa de ars de soare, comandantul unui vas, care de două ori a făcut înconjurul lumii.
Mai târziu devenea amiral, nu un amiral bătrân, ci încă frumos și în floarea vârstei, dar acum comanda o flotă întreagă, și Malta îi era baza navală, acea insulă fermecată, ce are o istorie atât de interesantă și de aici Tata ajuta Britania să stăpânească valurile.
Noi, micile lui fiice, am fost crescute în dragostea de marina, vapoare, marinari, catarge, mări furtunoase și calme, valuri mari, vânturi puternice, și peste toate fluturând pavilionul Britanic, victorios, roș, alb și albastru: Union Jack.
Și ca într`o viziune văd pe Bunica, Regina Victoria, pe bordul Yachtului ei alb, o mică bătrână îmbrăcată în negru, cu totul neimpunătoare, ce trecea în revistă cea mai formidabilă flotă din lume. Așezată într`un scaun pe punte, înconjurată de mai marii țării, Bunica plutea printre două rânduri de bastimente de război, în haină de sărbătoare. Pavilioanele fluturau, muzicile intonau, marinarii aclamau și Bunica, mica și bătrâna Bunică era regina a toate acestea; iar noi stăteam lângă ea privind cu mirare la această extraordinară desfășurare de mărire, putere și de glorie.
<Britania stăpânește valurile!>.
Pe urmă mă văd o mică copilă pe o plajă albă, bucurându-mă cu surorile mele de plăcerile mării. Oh, ce minunate scoici de toate felurile găseam, de multe culori și diferite forme. Ce colecții făceam! Și toți acei marinari voinici, liniștiți și arși de soare care ne învățau să înotăm, să vâslim și să mergem cu vele – Marinarii Bunicei, Marinarii Tatii, erau veșnic la dispoziția micilor noastre persoane.
Apoi a fost Malta cu flota ei, vapoare așa frumoase, ce în seara sosirei noastre în portul Valetta așezate pe două rânduri aclamau yachtul nostrum ce trecea printer ele tocmai la ceasul când soarele apunea. Marea și cerul erau aprinse, muzicile cântau, marele pavoaz era ridicat. Noi cele patru surori făceam parte din toate acestea, și pentru noi marinarii aclamau cât puteau.
Mai târziu a fost Devenport și Plymouth, Tata comanda atunci flota metropolitan și aci iar erau vapoare și marinari, vâslit, înot și vele: bucuriile mărei.
Și apoi…
Un prinț dintr`o țară străină, dintr`o țară de care abea auzisem, dintr`un pământ spre răsărit, o țară aproape de Soare Răsare, Făt Frumos venise să-și ia mireasa din acea insulă, ce marea o ținea în brațe.
Chemarea dragostei e o chemare ciudată – tinerețe spre tinerețe, instinctul de cuib, și cu toate că abia cunoșteam forma României pe hartă, la 17 ani am urmat pe prințul necunoscut într`o țară străină.
O țară de visuri, o țară de soare, o țară de libertate! Acesta este înțelesul ce-l avea în urechile mele. Plaiuri, păduri întinse, văi adânci și râuri tulburi, căzând din munți stâncoși ale căror femei lucrau acele minunate țesături pe care Regele le trimese în dar de nuntă miresei. Un pământ îndepărtat… pământul României…
Visul și realitatea nu sunt întotdeauna aceleași.
Fata de 17 ani venise dintr`o familie unde era apărată, fără griji, într`o casă severă unde <Datoria> era dârzul zeu în fața căruia toți se aplecau. Abnegație, sacrificiu, înfrângerea oricărei dorințe personale, era regula tuturor lucrurilor, și <verboten> sta scris mare peste tot <verboten>.
La 17 ani aceste cuvinte sună cumplit de dureros. Visuri, libertate, unde erau ele? Pământ lângă răsăritul soarelui? Poate. Dar vai, au trecut mulți ani grei înainte să fi avut voe să-l descopăr, să-l iubesc și să-l fac al meu.
Dincolo de zidurile palatului, dincolo de severa mână a bătrânului Rege erau fără îndoială câmpii întinse, munți și râuri. Erau undeva pe un orizont îndepărtat, ce nu era al meu, o lume de miraj, o țară de descoperiri încântătoare… pentru alții, nu pentru mine… nu pentru mine.
Astfel visul sbură pe fereastră și Făt Frumos numai zâmbea ca atunci când venise pe fereastră să-și ia mireasa; educația mea fusese rău neglijată, nimeni nu mă învățase că viața era grea, rece, urâtă, că viața nu era făcută să fii fericită ca o pasăre în lumina soarelui, sau ca o floare într`un câmp. Viața era o școală serioasă, mai ales pentru o naivă fetiță care venise într`o țară străină și care într`o zi trebuia să-i poarte coroana.
Amintiri de acasă, de veche libertate, vechea viață netulburată îmi răsăreau înainte să-mi rupă inima într`o mie de bucăți, o mie de regrete. Visul zburase pe fereastră… și acolo peste șapte țări și șapte mări, era o insulă de smarald pe care marea o ținea în brațe – acolo era căminul meu… Livezi verzi, grădini fermecate, castele, palate, fețe zâmbitoare, persoane care te iubeau, al căror copil ai fost… Nici regula inflexibilă, nici abnegația nu se găseau la noi. Dacă erau necazuri alții le suportau, acei cari te iubeau, acei cari te pricepeau, acei cari vorbeau limba ta.
Dincoace erai într`o mulțime de profesori care te priveau ca pe o mică străină neliniștită ce trebuie să învețe să lucreze, să fie serioasă și care trebuie să lase deoparte: râsul, jocul și veselia. Viața era o cale pietroasă, nu un joc!
Și marea, nesfârșita mare albastră, cu velele și vapoarele ei cu veselele Yachturi – Marea, marea cu valurile, fluxurile și refluxurile și eterna ei cântare – Marea, albastră, neagră sau verde, furtunoasă sau liniștită – Marea Tatei, marea Bunicei.
Timid îl întrebam pe Regele Carol, stăpânul meu, educatorul meu, ce-mi conducea zilele și era arbitrul soartei mele:
“Unchiule, mergi vreodată la mare? Cum e Marea Neagră Unchiule? Ași vrea așa de mult să văd marea României!”
“La mare? Da vom merge într`o zi, <zise Unchiul>, am niște docuri de inaugurat, portul Constanța a fost mărit, orașul va face o primire frumoasă”.
“Dar marea, Unchiule?”.
“Marea?” Unchiul nu prea pricepea ce vroiam să zic prin “marea”.
“Nu-mi place marea” zise el. “Îmi vine rău pe mare”.
Asta a fost un timp, dar iar și iar fiica de marină plictisea Regele încărcat de necazuri, cu dorul de a merge la mare.
Și într`o zi, oh, ce veste minunată, mi s`a spus că datoria cere să ne ducem la mare. Oh, da de datorie mergeam, căci în zilele acelea nu făceai nimica de plăcere.
În sfârșit s`a hotărât să mergem la Constanța. Încântarea a fost mare; ca un copil ce așteaptă o sărbătoare număram zilele: Duminică, Luni, Marți, Mercuri – Joi era ziua – Constanța!
Cu o bucurie aproape bolnăvicioasă, am început să-mi aleg hainele pentru ocazie, pălăria potrivită, haina aceia de vreme rea. “Uite Nando, asta e bună, nu e așa?”
“Ce? Hainele acelea?” și Prințul își strânse sprâncenele.
“Dar, draga mea, tu nu pricepi, este o vizită oficială, trebuie să fii elegantă, hainele tale cele mai bune”.
“Dar când eșim pe mare?”
“Dar nu vom merge pe mare!”.
“Dar Nando, cum poți merge la mare fără a eși la larg?”
“Dar, copil drag, tu nu pricepi, este o vizită oficială. Unchiul inaugurează docuri noui, vom vizita școli, vom merge la biserici și cazărmi și poate vom inspecta câteva vapoare, dar nu va fi vreme pentru altceva”.
“Nu e vreme să mergem pe mare?”
“Dar nu pricepi, Unchiului nu-i place marea!”
“Dar nouă ne place – și tu o iubești, Nando!”
“Da, dar Unchiul”.
“Da, dar Unchiul”, știam ce înseamnă. Unchiul veto în viață, omul de fier, omul datoriei căruia nu-i plăcea marea…
Așa că pusei deoparte hainele de mare și le-am scos pe cele elegante ca pentru ceai și o pălărie de care vânturile mării ar fi râs; și am mers la Constanța.
Constanța.
Și Unchiul inaugură docurile; vizită școli și cazărmi, orfelinate și case pentru cei bătrâni, și peste tot eu și Nando, am fost o pereche ascultătoare, care făcea ce i se spune. Întotdeauna am făcut ce ni se spunea… întotdeauna… cele douăsprezece ceasuri ale zilei dealungul lunilor și a anilor…
Biserici, cazărmi, orfelinate, case pentru cei bătrâni și dincolo marea! Marea chemându-mă, cântând veșnicul ei cântec, cântecul din vechia patrie… vechiul cămin din țara celor veseli și liberi.
Începusem să obosesc. Am ascultat multe discursuri, ce nu le-am priceput, <limba lor nu era încă limba mea>. Ca una care nu avea ce căuta acolo, urmam pe Unchiul care, plin de simțul datoriei, nu simțea nici plictiseală, nici oboseală. Îl urmam de aproape, o mica străină distrată în haine prea elegante.
Ultima noastră <datorie> era să inspectăm niște cargo-boturi. Erau aliniate lângă cheiu în așa fel ca marea să fie evitată pe cât posibil. Cu capul plecat urmam, obosită, desiluzionată, cu dorul în inimă. Un vapor după altul… și dincolo marea, marea mea, marea Tatei, marea pe care nimeni nu părea că o iubește aici, marea pe care nu mă lăsau să merg.
Și deodată în învălmășala de cuvinte, fără înțeles pentru mine, o voce… o voce ce glăsuia Englezește… Englezește… limba mea!
M`am uitat în sus; un bătrân marinar, cu părul și barba cenușie, o față blândă și un surâs bun, un uriaș de om.
Și-mi vorbea Englezește, ori mai corect Scoțiana, ce-mi spunea?
“Ești o fetiță drăgălașe, adevărat drăgălașe, mă bucur să te văd, Dumnezeu să te binecuvânteze!”.
“De unde ești?” l`am întrebat tremurând.
De la Edimburgh!
Edimburgh fusese numele meu înainte să devin o mică străină, Maria, Principesă de Edimburgh îmi fusese numele.
Și aci într`o țară depărtată, cu marea chemându-mă, marea albastră ce toți mi-o negau… venea o voce din Edimburgh, un grai scoțian, vorbind limba mea.
Tragedia fu că, cuprinsă de o mare bucurie ce era și durere, nu am găsit ce spune acelui uriaș de Scoțian cu capul și barba cenușie… Nici marea nu o puteam vedea căci ochii îmi erau plini de lacrimi.
Acesta a fost primul meu contact cu Marea Neagră și mulțumesc lui Dumnezeu, nu a fost ultimul. Constanța, Mamaia, Balcic, erau sortite dă-mi devie dragi.
Încetul cu încetul, după ani de frământare și din partea mea multe lacrimi, severii mei educatori și cu mine am început mai bine să ne pricepem, concesiuni reciproce ne-am făcut și deși nu am vorbit pe deplin nicio odată aceiași limbă, învățarăm să ne cinstim și să ne respectăm opiniile celuilalt și la urmă să ne iubim cu adevărat. Eu am început să merg mai voitoare pe calea ce-mi era trasă și cei ce-mi guvernau viața îmi dădură un frâu mai lung, căci nu eram din acelea ce trebuiesc duse cu biciul.
Veni și un timp binecuvântat când Constanța ne era permisă, puțin, o săptămână, zece zile, odată chiar când sănătatea a cerut-o, ni se dădură chiar trei săptămâni! Aceasta a fost concesia ne mei pomenită, care ne-a fost reamintită mulți ani.
Astfel, puțin câte puțin, fiicei marinarului îi fu îngăduit să reia stăpânirea mărei.
Mica noastră marină îmi deveni dragă. Cunoșteam fiecare vapor, ofițerii și marinarii mi-erau prieteni și erau fericiți să aibă pe una ca mine care ținea la lucrurile ce aparțineau mărei.
Aveam un adevărat aliat în bătrâna Regină Elisabeta, care iubea într`un fel mai abstract și mai poetic decât mine, dar era bătrână când i s`a permis să meargă la Constanța. Atunci fu construit micul pavilion pentru dânsa pe dig, un colțișor pe care-l iubea.
De obicei când veneam la Constanța pentru un timp mai îndelungat, mi se îngăduia să stau pe unul din vasele de pasageri, când nu era în cursă. Acestea erau locașuri de fericire pentru mine și fiecare ceas îl trăiam cu tot focul tinereții mele restrânse.
Zile binecuvântate, zile fericite, sorbând mult iubita briză de mare, vele, vâslit, înot și lungi galopuri sălbatice pe larga plajă de la Mamaia, de care caii păreau că se bucură cum mă bucuram și eu. Valurile veneau spre noi ca și cum ar fi vrut să ne împiedice mersul, vântul râdea de noi, pescărușii se roteau ca lumini albe peste capetele noastre. Tinerețe, libertate, extaz, <la joie de vivre> era un răgaz de la dârja muncă a vieții..
Mi-am crescut copiii să iubească marea. Am putut obține pentru ei ce nu putusem pentru mine, lungi și fericite săptămâni la mare, așa că Constanța deveni pentru ei, ce a fost Osborne, Devenport și Malta pentru mine.
Și ziua fericită veni când am putut să-mi trimit al doilea fiu la marină, în Marina Britanică, unde numele Bunicului său este încă iubit și cinstit, și a făcut din el un marinar după inima mea.
Mi-a fost data marea bucurie, acum câțiva ani, ca să mai merg încă odată la Malta, paradisul copilăriei mele, unde am fost primită cu toată cinstea datorită unei Regine a cărei țară s`a luptat de partea marei țări în care m`am născut. Întreaga Malta își aminti cum acum patruzeci de ani, împreună cu Mama mea și cele trei surori ale mele, când Tata comanda Flota Mediterană, ne primi cu aceleași onoruri, într`o seară minunată de toamnă, când soarele apunea.
Împreună cu fiul meu, ofițer de marină, am revăzut locurile copilăriei mele și cum prin el trăiam din nou, am putut suporta amintirile zilelor ce nu mai sunt, am putut opri vedeniile de a mă doborî, am putut asculta fără prea mare durere vocile ce-mi veneau de dincolo de mormânt.
Anii trecură. În timpul războiului a fost distrus micul pavilion pe care Mătușa Elisabeta îl locuia, spre bucuria Constănțenilor, cărora le plăcea să-i vadă silueta albă, stând pe terasă, salutând vapoarele ce plecau și veneau.
Noi l`am reclădit și eu am petrecut multe zile fericite acolo, până ce, spre marea noastră durere, a fost din nou distrus de un incendiu, tocmai după ce-l orânduisem din nou cu multă grijă și dragoste.
Azi nu-i nimeni care să-mi frâneze dragostea de mare. Mi s`a îngăduit să dau drumul cu acea patimă devenită mai mare, ce a fost atâta timp înăbușită, încât Cara Dalga, marea și frumoasa casă de la Mamaia se înfăptui, o casă pe care Regele Ferdinand și cu mine o plănuiserăm pentru bucuria multora, o casă clădită pentru ospitalitatea cu odăi mari, unde mulți pot fi primiți. Dar… Dumnezeu dori să fie altfel, noi nu trăirăm nici odată împreună întrânsa, și pentru mine singură era prea mare, așa că am dat-o mamei micului nostru Rege, reținând pentru mine doar micul pavilion în aceiași grădină.
Scumpă casă albă, mică și simplă, dar deschisă tuturor celor ce bat la ușă. Nu e un castel, nici un palat, ci o simplă locuință în coloarea zăpezei, unde domnește armonia complectă.
Adorat refugiu clădit cu totul după gustul meu, simplu, rustic, nu poți ajunge la el de cât pe jos.
Dar marea se sparge pe terase, marea, marea, iubita mare! Nu marea copilăriei mele, nu marea Tatei, dar Marea Neagră, care nu e neagră, ci albastră și câte odată verde, culoarea speranței.
Și Ileana, ai cărei ochi sunt mari și luminoși, Ileana copilul meu cel mai mic, care a privit adânc în inima mamei ei, merge pe ea.
Ca un fluture uriaș văd aripele ei plutind peste valuri, Ileana, cu sufletul plin de visuri aleargă spre tot ce e nobil, generos și bun…
Și în serile când luna argintează locașul nostru alb, plin de pace, stăm împreună, ea și cu mine pe pridvorul ce pare că atârnă peste apă și ascultăm eternul cântec al valurilor. Și câte-odată îi povestesc de cealaltă mare, acea mare a copilăriei mele, acea mare largă, largă de tot, pe care Tatăl meu marinar, a făcut de două ori înconjurul lumii…
Sursa: Revista „Cele Trei Crișuri“, ediția septembrie-octombrie 1928, Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga“ din Cluj-Napoca
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
