Majoritatea opiniilor politice şi media au anunţat o criză internaţională după uciderea generalului Qassem Soleimani, la 3 decembrie 2020 la Bagdad, dar lucrurile nu au evoluat în acest sens. Nici război nu a declanşat Republica Islamică Iran. Resursele militare ridicole comparativ cu ale SUA, sancţiunile internaţionale şi lipsa unor aliaţi fideli în regiune au anulat orice strategie de răspuns, altele decât atacurile anunţate asupra a două baze militare din Irak sau distrugerea avionului ucrainean de cursă.
Republica Islamică Iran este în pragul decesului istoric şi instituţional iar preocuparea liderilor religioşi şi militari nu este războiul, ci supravieţuirea. Alegerile parlamentare programate la 21 februarie 2020 sunt esenţiale pentru continuitatea regimului, fără apel la reforme. În aceeaşi zi a fost programat şi scrutinul pentru constituirea Adunării Experţilor, forul care desemnează sau poate demite pe liderul suprem religios. Recunoaşterea publică a distrugerii avionului de pe linia Teheran-Kiev nu a fost un gest de transparenţă al dictaturii islamice ci un element de propagandă electorală, menit, cel mai sigur, să îl scape pe ayatollahul Ali Khamenei de supărări politice după alegeri.
Aceste alegeri sunt despre încercarea disperată de a salva Republica Islamică, un efort la care participă toate instituţiile cheie ale dictaturii: armata, Corpul Gardienilor Revoluţiei, clasa politică, ba chiar şi clasa liderilor religioşi, contestaţi copios. Inclusiv ayatollahul Ali Khamenei îşi doreşte o culoare mai prietenoasă cu societatea, menită să îi asigure continuitatea puterii supreme. Deşi presa de la Teheran anunţa că „martiriul generalului Soleimani dovedeşte că Republica Islamică trăieşte, e vie”, nu suntem prea siguri că ea, Republica, nu este deja în coşciug.
Teocraţia islamică iraniană, care a aniversat 41 de ani de la instaurare, este o dictatură funestă şi ieşită din tiparele lumii moderne. La fel ca URSS după Al Doilea Război Mondial, Iranul s-a transformat într-un focar de infecţie regională şi internaţională. Realităţile iraniene nu trimit deloc la ideea unei mari puteri: scăderea dramatică a producţiei industriale, a exporturilor, şomaj, trafic de droguri, prostituţie, lipsa infrastructurii, incapacitatea de a asigura armatei dotări moderne, minciuna în relaţia cu societatea. Şi, desigur, teroarea. Poate un astfel de regim, contestat şi din interior, şi incapabil să asigure supravieţuirea cotidiană decentă poporului său să ofere un model pentru societăţile din jur? Pentru ce ar alege libanezii sau irakienii un model islamic incapabil să se dezvolte economic, opresiv, lipsit de transparenţă şi fără poveşti de succes?
Răspunsul îl găsiţi uşor în timpul Uniunii Sovietice, conduse de Leonid Ilici Brejnev, care a locuit la Kremlin până în 1982.
Realitatea sovietică era atroce în anii 1980: imperiul cu mii de arme nucleare nu putea aproviziona piaţa internă cu fructe, legume, carne, lapte, pâine. Piaţa neagră sovietică a consemnat valori maxime la două dintre produsele de bază: chiloţi şi blue jeanşi. Putea să câştige pariul cu lumea o forţă nucleară care nu dispunea de chiloţi şi blue jeanşi?
La prima vedere, da.
Moscova a atins, atunci, cea mai întinsă influenţă din istorie. Nu doar jumătate din Europa trăia sub „raiul” instalat în 1944-1945 de Armata Roşie, dar şi teritorii din Asia, Africa şi America. Cuceriri precum Angola, Mozambic, Nicaragua, Congo, ba chiar şi minuscula Dominica din Caraibe erau motive de propagandă insistentă pentru Kremlin. Abia cucerirea Afganistanului, în 1979, şi instituirea la Kabul a unei „Republici Democratice” au dezvăluit amploarea crizei sistemului sovietic. Iar cumplitul accident de la Cernobîl, din 1986, a definitivat certificatul de deces. Anii care au urmat, deşi încercările de resuscitare au fost reale din partea lui Mihail Gorbaciov, nu au salvat imperiul.
După intervenţia internaţională în Irak, din 2003, Republica Islamică Iran a configurat un „coridor şiit” de influenţă între Teheran şi Marea Mediterană, acoperind Irak, Siria, Liban şi Fâşia Gaza. Miliarde de dolari sunt plătite miliţiilor din aceste state, liderilor politici, armatelor din Yemen care luptă cu sprijinitorii Arabiei Saudite. Influenţa iraniană, deşi nu trebuie supraestimată, este destul de consistentă la Beirut sau Bagdad, de pildă.
Totuşi, exact în Liban şi Irak de mai multe luni sunt contestaţii masive în stradă ale regimurilor politice bazate mai degrabă pe criterii confesionale decât pe programe sociale şi politice iar datele referitoare la economia libaneză, cândva o „Elveţie a Orientului”, desemnează un faliment apropiat şi total. Or, are Iranul bani să salveze Libanul? Poate reorganiza Irakul, inclusiv prin reconstrucţia instituţională, cerută de mai bine de patru luni în stradă? Cât poate scoate Iranul din buget pentru refacerea Siriei, la încheierea războiului civil?
Cam tot atâta cât putea aduce de la Moscova şi defuncta URSS pentru regimurile comuniste din diferite regiuni ale lumii. Liderii sovietici şi-au dorit menţinerea sistemului comunist european, asiatic şi african şi păstrarea unor decupaje instituţionale caraghioase precum defuncta Republică Democrată Germană, o vitrină a ideologiei socialiste marxist-leniniste.
Cum va muri Republica Islamică Iran?
Într-o viteză ameţitoare, aşa cum au dispărut toate dictaturile.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
