La Constanţa, de câte ori priveşti orizontul mării, ar trebui să vezi coastele calde şi însorite ale unui stat despre care ştie doar Rusia: Abhazia.
Nu este singura ţară fantomă de la marginea continentului european: în 1991 şi-a proclamat „independenţa” un teritoriu de dincolo de Nistru, fără nicio logică instituţională, geografică sau istorică, cu mai bine de 4000 kilometri pătraţi şi o jumătate de milion de locuitori: Transnistria. În 1992, Abhazia, regiune autonomă a Georgiei, a devenit şi ea „stat independent”: pe o suprafaţă egală cu a judeţului Constanţa locuiesc acum abia puţin peste 200.000 de suflete. Mai la nord, tot din teritoriul Georgiei, s-a desprins minuscula „republică” a Osetiei de Sud, cu o populaţie egală cu a oraşului Năvodari (în jur de 50.000 de locuitori). Vecină le este o altă „republică” a nimănui, care separă de trei decenii un război între Armenia şi Azerbaidjan: Nagorno-Karabah.
Cu fiecare „republică”, Rusia şantajează fie state suverane care îşi propun desprinderea de alianţa cu Moscova (Georgia, Republica Moldova, Ucraina), fie o întreagă graniţă a lumii occidentale (frontiera de răsărit a NATO şi a Uniunii Europene). O altă menire a alimentării iluziei existenţei meteorice a acestor „state” nu există. Desigur, diplomaţia rusă este extrem de meticuloasă şi organizată: fiecare „stat” a fost înzestrat cu preşedinte, guvern, parlament, unele chiar şi cu monedă (rubla transnistreană). Orice demers de reglementare a acestei agresiuni se loveşte, de fiecare dată, de legitimitatea invocată de păpuşile administrative de la Tiraspol, Suhumi sau Ţkinvali.
Un amănunt semnificativ: toate „republicile” acestea sunt bugetate de Federaţia Rusă. Când preţul petrolului creşte, primesc ceva în plus, după 2014, când sancţiunile internaţionale au fost impuse, din ce în ce mai firav. Exporturile din Transnistria sau Osetia de Sud, despre care nu a auzit nimeni, nu pot alimenta întreţinerea unui amplu aparat administrativ, singurul în măsură să stabilească gradul de „independenţă”.
De câte ori URSS, apoi Federaţia Rusă, au ocupat câte un teritoriu, a apărut apoi, imediat, o „republică” menită să reprezinte interesele majorităţii locuitorilor.
În iunie 1940, de acest tratament au beneficiat, de pildă, Estonia, Letonia şi Lituania, devenite, în urma unor „revoluţii”, „republici sovietice socialiste”. Chiar şi Basarabia a avut parte de acest „medicament” geopolitic: în vara anului 1940 ea s-a transformat, pe o parte a teritoriilor ocupate prin ultimatum de Armata Roşie, în Republica Socialistă Sovietică Moldovenească. Dacă în cazul celor trei republici de pe litoralul Mării Baltice istoria a revenit la normal, în 1990-1991, în cazul Moldovei comunitatea internaţională a continuat să administreze moştenirea lui Adolf Hitler şi Iosif Stalin, încheiată la 23 august 1939.
În general, diplomaţia sovietică şi rusă este generoasă cu instrumente juridice: Estonia, Letonia şi Lituania, de pildă, nu au fost ocupate de-a dreptul, pur şi simplu. În toamna anului 1939 – după ce Stalin şi Hitler s-au înţeles să le dizolve independenţa – cele trei ţări au fost obligate să accepte să semneze câte un „pact de neagresiune” cu URSS. În fiecare dintre texte, numărul soldaţilor sovietici ce urmau să fie staţionaţi pe teritoriile acestor state depăşea contingentele firavelor armate naţionale. Abia apoi, în vara anului 1940, după „revoluţiile socialiste” de la Vilnius, Riga şi Tallinn, ele au fost anexate URSS.
Metehnele sovietice nu au fost abandonate de Federaţia Rusă: cea mai nouă operaţiune de înfiinţare a unei „republici” s-a produs în 2014 când o parte a Ucrainei de Est a devenit, nici mai mult, nici mai puţin decât o „republică populară” a regiunii miniere Donbas. Crimeea, considerată parte a tezaurului teritorial rusesc, a scăpat de etapa funcţionării „republicii”: ei i s-a administrat un „referendum”, apoi „unirea” cu Rusia.
Abhazia şi Osetia de Sud beneficiază, din 2008, de recunoaştere diplomatică: primul care a făcut acest demers a fost, desigur, preşedintele Federaţiei Ruse. În august 2008, Moscova a stabilit relaţii oficiale cu aceste două creaţii geopolitice, urmată imediat de Venezuela şi Nicaragua. Lor li s-au adăugat doi atoli din Oceanul Pacific, cu atribute instituţionale statale: Nauru şi Tuvalu. Deşi, la un moment dat, s-a vehiculat şi numele Vanuatu, se pare că autorităţile din Port Vila habar nu aveau că ar fi deţinut raporturi cu teritoriile din Caucaz.
Rusia a condiţionat sprijinul militar şi economic acordat regimului Bashar al-Assad de recunoaşterea „republicilor” pe care le instrumentează. La sfârşitul lunii mai 2018, Siria a anunţat că va stabili relaţii diplomatice cu Abhazia şi Osetia de Sud. „Exprimând recunoaşterea pentru ajutorul acordat împotriva agresiunii teroriste la adresa Siriei, Republica Arabă Siriană a decis să stabilească relaţii diplomatice cu republicile Abhazia şi Osetia de Sud” anunţă decizia de la Damasc. Aflând ştirea de pe canale ruseşti, preşedintele Osetiei de Sud, Anatoli Bibilov, a trimis din Ţkinvali, „capitala” teritoriului, un emoţionant text de mulţumire, în care subliniază că „recunoaşterea reciprocă a independenţei şi stabilirea de relaţii diplomatice este un fenomen semnificativ şi istoric”.
Ministrul de Externe al Georgiei a reacţionat imediat faţă de noua „recunoaştere diplomatică”. Miheil Janelidze a decis ruperea relaţiilor cu Siria şi a anunţat comunitatea internaţională că „recunoşterea independenţei provinciilor istorice ale Georgiei de către regimul controlat de Rusia, al lui Assad, este încă o violare a legii din partea Damascului. Regimul Assad îşi declară sprijinul pentru agresiunea militară a Rusiei împotriva Georgiei”. Actul de recunoaştere al Siriei a fost condamnat viguros în Europa şi SUA iar Ministerul de Externe de la Bucureşti, prompt, a trimis un mesaj extrem de critic.
Recunoaşterea de către Bashar al-Assad a unor teritorii georgiene ocupate de Federaţia Rusă în august 2008 şi, imediat apoi, transformate în „republici independente”, este o formă de plată a susţinerii regimului de la Damasc de către Kremlin. De altfel, Abhazia şi Osetia de Sud nu sunt mai mult de simple teritorii administrate direct de la Moscova, prin interpuşi locali, desigur, în ideea de a compromite atât orientarea Georgiei spre NATO dar şi pentru a controla importantele locaţii geopolitice ale Caucazului.
Încă din 2009, Osetia de Sud a stabilit că va concesiona Federaţiei Ruse, pe o perioadă de 99 de ani, terenuri pentru instalarea de baze militare. Atunci, „preşedintele” Eduard Kokoiti spera şi în primirea unui ajutor material deoarece „republica” lui nu produce nimic. Abhazia a avut mai mult noroc: în urma semnării unui „tratat” bilateral, Rusia a oferit un ajutor economic de 268 de milioane de euro în 2015. Foarte puţin pentru o regiune încremenită în cadrele anilor 1990 dar mai mult decât nimic. Cu deschiderea ei la Marea Neagră, Abhazia pare a fi mai importantă: preşedintele Vladimir Putin a efectuat la Suhumi, în august 2017, o „vizită oficială”, asigurându-l pe şeful local, Raul Hagimba, că „Rusia va continua să garanteze cu fermitate securitatea şi autodeterminarea Abhaziei, a independenţei sale”. Tot atunci, liderul de la Kremlin a fost şi mai precis: „baza militară din Abhazia joacă un rol cheie în asigurarea stabilităţii în regiune”.
Litoralul abhaz este destul de cunoscut liderilor de la Kremlin: Gagra şi Piţunda erau locurile preferate de vilegiatură pentru Stalin şi Hrusciov. Astăzi, frontiera recunoscută de Rusia, Siria, Nauru şi Tuvalu se află la doar 20 km de Soci, poate cel mai apropiat loc de sufletul preşedintelui Vladimir Putin. Locul unde, deşi nu ninge decât arareori, ruşii au organizat o Olimpiadă de iarnă pe care, prin efortul tuturor forţelor decizionale corupte- relatează media internaţionale-, au câştigat-o detaşat.
Anul acesta, în ziua în care serba Centenarul Independenţei faţă de Rusia (26 mai 1918), Georgia a primit un cadou pe măsură de la Kremlin: recunoaşterea siriană pentru „independenţa” teritoriilor ei, ocupate în august 2008 de trupele Moscovei.
Nu doar sentimentele generoase ruseşti şi bunăvoinţa istorică a acestui popor reglementează existenţa unor republici-fantomă, nerecunoscute de comunitatea internaţională şi care „îngheaţă”, de decenii bune, conflicte cât se poate de fierbinţi. În acestea nu crede nici măcar un diplomat foarte isteţ şi curajos, cum este ambasadorul Federaţiei Ruse la Bucureşti, Valeri Kuzmin. Într-o conferinţă susţinută în noiembrie 2017, la Suceava, reprezentantul diplomaţiei de la Kremlin asigura asiatenţa românească, puţin credulă la iniţiativele de deschidere venite dinspre Moscova, că „Rusia nu a intervenit niciodată în Donbas (adică în „republica populară” din Ucraina de Est- nota mea), pentru că atunci când a intervenit în Abhazia, în două zile, din greşeală a ajuns la Tbilisi, dar după ce a înţeles greşeala au dat comandă şi trupele s-au retras”.
Aşa o fi fost în august 2008 dar, după „retragere”, a rămas pe loc una dintre cele mai mari baze militare ruseşti din Caucaz. Nici din Transnistria nu au mai plecat trupele trimise de Kremlin iar documentul oficial înaintat plenului ONU de către Republica Moldova, în iunie 2018, tocmai acest lucru cere: armatele străine să plece acasă.
Aşa cum a funcţionat aproape trei decenii, după falimentul URSS, diplomaţia de la Moscova a stabilit că tradiţia imperială – ţaristă şi sovietică – nu poate fi abandonată. Iar acest lucru va întârzia cât mai mult posibil o aliniere a normelor civice şi politice ruseşti la acelea ale lumii moderne contemporane. Este şi motivul pentru care aproape toate statele jumătăţii răsăritene a Europei privesc spre „republicile” fantomă ale Rusiei ca spre propriul trecut: ce au fost, după al Doilea Război Mondial şi până în 1989, Polonia, Ungaria, Bulgaria sau România dacă nu câteva păpuşi ale Moscovei?
Glumele publice ale ambasadorului Valeri Kuzmin aduc, oarecum, cu ieşirea unui predecesor mai notoriu, din primii zori ai Rusiei Sovietice. Aflat la Varşovia, în 1921, alături de o delegaţie română care negocia retrocedarea tezaurului trimis la Moscova în 1916-1917 şi recunoaşterea Unirii Basarabiei, un comisar adjunct al Afacerilor Externe, Lev Karahan, a izbucnit, la adresa iresponsabilităţii bucureştenilor trimişi de ministrul de Externe, Take Ionescu: „văd că faceţi atâta caz pentru mizerabila sumă de nici o sută de milioane ruble aur la care se ridică întregul tezaur al vostru. Admiteţi, sper, că Basarabia face ceva mai mult”.
Aşa este: de o sută de ani suntem în acelaşi punct al negocierilor.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
