Am convingerea că am fost creați având sădite în noi într-o mare măsură atât curajul, cât și optimismul; de aceea cred că putem încă rezista. Să nu lăsăm mucegaiul și blazarea să se așeze pe chipurile, mințile și sufletele noastre!
Mă gândeam zilele acestea că mersul zilnic al omului prin viață cu toate problemele pe care le implică este asemenea unei mașini de spălat; ne întoarce în sus și în jos, ne zdruncină puternic, dar până la urmă ieșim mai luminoși decât înainte, cu siguranță. Nu va mai trece mult până să ieșim, din această experință amară, mai strălucitori.
Mergem înainte hotărâți să aflăm ceea ce este frumos. Dostoievski spunea acest lucru, mai simplu, dar mult mai delicat: „Și totuși, frumusețea va mântui lumea” (Idiotul).
Nici unul dintre noi n-ar fi ales din traista cu însușiri a Raiului, singurătatea și îndepărtarea de cel de lângă el, dar, după ce ni s-a dat, aceia dintre noi care am supraviețuit trebuie să găsim în ea ceva. De aceea, e nevoie „să traversăm iadul ca să regăsim raiul”, iar răsplata va fi aceea că vom fi în stare să înțelegem lucruri pe care nu le înțelegeam nicicum înainte.
Omul nu este doar homo faber (omul meșteșugar) sau homo sapiens (omul gânditor), ci este deopotrivă și homo religiosus (omul religios), dar și homo ludens (omul care se joacă). Homo religiosus, cât mai ales homo ludens îl înfățișează pe omul care dăruiește și caută dragostea: un om al comuniunii. În limba greacă, „comuniune” și „societate” sunt cuvinte foarte asemănătoare, așa încât realizăm că un om al comuniunii este o ființă socială, interconectată cu ceilalți, acesta fiind și principalul motiv al stării nefirești în care trăim în aceste zile și pe care o resimțim pe zi ce trece tot mai greu.
Virusul a paralizat întregul univers și ceea ce cred și îmi doresc este că trebuie să fim cu toții uniți mai mult ca niciodată; împreună putem trece prin această pandemie cu multă înțelepciune, rugându-ne ca un vaccin sau un tratament medicamentos să pună capăt acestui coșmar.
Antichitatea, în marea ei parte, considera trecutul ca fiind mai bun decât prezentul și ca determinând viitorul. Principiul era acesta: a existat odată un paradis care a fost pângărit; dorința noastră, spuneau ei, este aceea de a ne întoarce – așa cum își dorea de pildă și Odiseu să se întoarcă la propriul paradis, la insula sa – la acel paradis. Dar învățătura Sfintei Scripturi este exact opusă. Nostalgia noastră, a tuturor ființelor umane, se îndreaptă spre viitor, spre ceea ce urmează să vină. Ea nu este orientată spre trecut, ci spre ceea ce se află în fața noastră. Paradisul nu se află în spate, ci în fața noastră.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
