Din decembrie 1989 România a fost condusă de trei preşedinţi, unsprezece prim miniştri şi, cel mai probabil, mai mult de două sute de miniştri din toate partidele politice.
Regula în statele cu o democraţie veche, organizată, este că aceşti lideri, după ce şi-au încheiat mandatele, devin furnizori de experienţă în instituţii şi organizaţii, capătă o vizibilitate importantă în relaţiile internaţionale, încep să câştige premii, construiesc proiecte regionale sau continentale, sunt mesageri în detensionarea unor situaţii conflictuale majore. În România, după finalul unui mandat, politicienii ţintesc mai degrabă spre o vizibilitate în mass- media sau spre sluj-be călduţe în instituţii publice care plătesc bine (vezi foştii şefi de guverne Nicolae Văcăroiu sau Victor Ciorbea). Niciunul dintre ei nu are vreo relevanţă în politica europeană, nu există vreun fost preşedinte sau premier care să fi adus servicii politicii europene sau instituţiilor continentale. Nimănui, la Bruxelles sau la ONU nu i-a trecut prin cap să telefoneze vreunui fost preşedinte al României (sau măcar unui fost premier) pentru a-i cere serviciile de mediator sau organizator de instituţie. Ceea ce, mai simplu spus, denotă lipsa de resurse vizionare sau strategice a clasei politice româneşti. Dintre sutele de demnitari care s-au plimbat prin culoarele puterii de la Bucureşti, doar două nume au căpătat notorietate continentală, printr-un efort constant în favoarea ideii europene: Dacian Cioloş şi Monica Macovei.
Dacă te mai interesează viaţa politică dinaintea marii confruntări electorale din noiembrie 2014, ai reuşi să priveşti zilele acestea, oriunde este un spaţiu de afişat, lozinci uriaşe legate de România şi de români. Cu roşu (adică P.S.D.-U.N.P.R.-P.C) scrie că „România- Europa suntem noi!” şi, de ce nu şi aşa, „Mândri că suntem români!”. Cu albastru afli că „Ridicăm România!” (PMP) sau că „Renaştem pentru România ta!” (PNŢCD). Ceea ce înseamnă, în cuvinte puţine, o sărăcie stupefiantă de mesaj în ceea ce priveşte poli-tica europeană şi o aplecare aproape exclusivă spre naţional (naţionalism) şi evoluţii interne. Dezbaterea electorală a fost, în cea mai mare parte, o confruntare cu mulţi decibeli între preşedintele Traian Băsescu şi primul ministru Victor Ponta, între candidaţii PDL şi PMP (care, totuşi, vor convieţui în acelaşi Partid Popular European) şi în interiorul PNL (mai degrabă între Crin Antonescu şi Călin Popescu Tăriceanu), partid obligat să se alinieze la dreapta, să anunţe divorţul de PSD şi să combată, fără efect pentru Bruxelles, teoria potrivit căreia „USL trăieşte!”
Nu trebuie să priveşti foarte atent pentru a constata că partidele politice româneşti, în bună măsură, sunt lipsite de viziune europeană, nu au rezerve de cadre care să asi-gure o reprezentare onorabilă în capitala Uniunii Europene şi nici nu au proiecte. Am privit, zilele trecute, la un post de televiziune cum un tânăr analist politic a întrebat pertinent pe o reprezentantă a Partidului Conservator dacă ştie în ce spectru politic european se va plasa după alegerile din 25 mai. Distinsa doamnă, după un moment de uluire, a încercat să ne asigure că deşi va fi votată de stânga, poate suplini şi doleanţele dreptei, dacă va fi cazul şi alianţa cu PSD se va rupe. Pe fond, acesta este miezul propagandei electorale pentru europarlamentare: nu contează cine şi de ce ne alege, important este să ajungem acolo. Apoi, vom vedea… Nu aţi auzit, deşi ar fi trebuit, niciun fel de mesaj despre eforturile de a ieşi din impasul Schengen, penibil pentru politica externă românească. Suntem, acum, la frontiera de Est a Uniunii Europene şi a NATO: dincolo de ea, se ştie, este aproape război. Avem vreo strategie clară faţă de Ucraina, Rusia, Crimeea? Voi ştiţi despre vreun candidat la aceste europarlamentare care a discutat despre opţiunea anunţată a României de a adopta moneda euro la 1 ianuarie 2019? Ce impact va avea această măsură?
Aceste alegeri europarlamentare sunt percepute cel mai adesea drept un sondaj de opinie pentru alegerile prezidenţiale din noiembrie. Partidele care vor atinge cifrele stabilite îşi vor anunţa curând candidaţii. Celelalte, care vor fi sub pragul aşteptărilor, vor cunoaşte, cel mai probabil, congrese extraordinare care vor înscăuna alţi lideri. Aceasta este, pentru România, singura miză a alegerilor pentru Parlamentul european.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
