Moscova este convinsă că Belarusul nu vrea să îşi piardă independenţa formală dar este sigură că dacă Rusia va anexa Belarus prin forţă, în această republică nu ar exista rezistenţă. Un „Anschluss” al Belarusului s-ar produce fără prea mari proteste la Minsk, în Europa sau în lume şi nimeni nu ar regreta, crede Kremlinul, dispariţia unei ţări pe care nu o doreşte nimeni.
Republica Belarus este un stat cu aproape 10 milioane de locuitori care, până în 1991, nu a cunoscut practic independenţa, cu excepţia câtorva luni în 1918. Din 1999 este parte a unei Uniuni Rusia-Belarus, cu forme comune de conducere, cu sisteme integrate de prețuri, taxe şi reguli judiciare şi, în momentul de faţă, această fostă republică a URSS este mai degrabă o provincie rusă, cu opt departamente.
Din 1994 este condusă de acelaşi lider, fostul tractorist sovietic Aliaksandr Lukaşenka, iar în Belarus nu există nici alegeri libere, nici libertăţi de opinie şi nici curente de idei contrare preşedintelui Republicii.
În fapt, Belarus nu are nici identitate naţională, nu îşi foloseşte nici limba (foarte apropiată de cea rusă) şi nici nu deţine instituţii care să-i permită promovarea elementelor definitorii. Limba belarusă există mai mult în teorie decât în realitate: de pildă, programele în limba rusă ale canalului naţional belarus de televiziune ONT reprezintă 80% din programe. Sistemul de educaţie din Belarus este un apanaj total al limbii ruse. Un ONG de la Minsk, reprezentat de Andrei Liahovici, dădea publicităţii la începutul anului 2019 un raport tulburător: la Homiel (Gomel), al doilea oraş al ţării, cu peste 500.000 de locuitori, doar un singur gimnaziu deţine câteva clase cu predare în belarusă. La Mahiliu (Moghiliev), cu aproape 400.000 de locuitori, o singură elevă a ales să studieze în limba natală în vreme ce la Vitsiebsk nu există nimeni care să fi ales studiul în limba oficială a statului. Nicio universitate belarusă nu are cursuri în limba ţării.
Este, desigur, la trei decenii de la separarea de URSS şi la două decenii de la intrarea în uniunea cu Rusia, un eşec major de identitate: belarusizarea statului, sub conducerea aceluiaşi preşedinte Aliaksandr Lukaşenka, este privită cu pasivitate de aproape întreaga societate. Anexarea de către Rusia nu ar mai provoca, deci, răni istorice.
Altă bătălie între Minsk şi Moscova: mere şi pere belaruse contra gaz rusesc
Agenţia naţională belarusă de presă BelTa a dat publicităţii, la 3 aprilie, raportul volumului schimburilor comerciale dintre Belarus şi Moscova, care a însumat 35,5 miliarde dolari în 2018. Din Belarus au plecat spre Rusia produse alimentare, lapte, carne, camioane, autobuze, tractoare în valoare de aproape 13 miliarde dolari în vreme ce Rusia a exportat exclusiv materii prime: petrol, produse petroliere, gaz natural, metale, toate în valoare de 22,6 miliarde dolari. Prin urmare, anexarea ar avea la bază, dacă se va face, şi o strânsă piaţă comercială comună.
Totuşi, în ultimele luni nu puţine au fost reacţiile publice vehemente ale preşedintelui Lukaşenka faţă de o tentativă rusească de anexare. Este drept, relaţia dintre Rusia şi Belarus a comportat, în ultimele două decenii, serii de crize diplomatice, economice şi comerciale, soldate cu suprimarea importurilor, restricţii la exportul de gaze, închiderea temporară a frontierei sau anularea de exerciţii militare. Până la urmă, preşedintele Lukaşenka a fost domolit.
De data aceasta, scandalul a plecat din timpul şedinţei din decembrie 2018 a Consiliului de Miniştri al Uniunii Rusia-Belarus, desfăşurată la Kremlin. Prim-ministrul rus, Dmitri Medvedev, a vorbit despre „integrarea profundă” a celor două state şi despre iminenţa înfiinţării unui serviciu vamal comun şi a unificării sistemului legislativ. Dacă acest lucru nu se va întâmpla imediat, a mai spus Medvedev, Belarus va fi considerată ca orice alt partener european al Rusiei şi, prin urmare, va trebui să achite facturile la petrol şi gaze la preţuri mondiale. Mai precis: 10 miliarde de dolari în 2024. Enorm pentru o economie centralizată, după model comunist, aşa cum este cea belarusă.
Reacţia lui Aliaksandr Lukaşenka a venit imediat şi chiar la Moscova: a anulat pe loc un proiect al Kremlinului de a construi o bază aeriană militară în Belarus, motivând că legăturile militare atât de strânse dintre cele două state fac inutil un astfel de demers. Iar presei internaţionale, liderul de la Minsk a servit ideea ameninţării independenţei ţării sale: „Este gata Rusia să ne anexeze cu totul, ca ţară, sau vrea să ne rupă în mai multe regiuni pe care să le încorporeze apoi în teritoriul său? Când se vorbeşte despre integrare profundă se vorbeşte, de fapt, despre anexarea celor şase oblasturi ale Belarusului de către Rusia”.
Aceasta a fost cea mai vehementă critică pe care, în istorie, Belarusul a servit-o Rusiei.
La întâlnirea de împăcare la nivel înalt, de la Soci, din februarie 2019, preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, i-a explicat lui Lukaşenka faptul că „state total independente nu există pur şi simplu în lume”. În plus, tot la Soci, Ministerul rus de Finanţe s-a plâns că ţara pierde fonduri semnificative în fiecare an furnizând Belarusului petrol şi gaze la preţuri preferenţiale. Aliaksandr Lukaşenka a explicat lui Vladimir Putin că, oricum, Belarusul este parte a Uniunii cu Rusia şi că ţara sa vrea gaze la preţuri de pe piaţa internă rusească, fără a se aplica reglementările pentru pieţele străine, măsură care ar găuri Produsul Intern Brut belarus cu aproape 4% anual.
O înţelegere, acum, nu este posibilă iar spectrul anexării Belarusului pluteşte la Minsk mai degrabă ca o campanie politică decât ca o intenţie reală a Kremlinului. Iar Lukaşenka nu s-a oprit în a se apăra în faţa lui Vladimir Putin şi a eforturilor ruseşti de a anula şi mai mult puţinele acte şi instituţii de independenţă belaruse.
La 5 aprilie 2019 guvernul de la Minsk a hotărât să majoreze tariful de tranzitare pentru gazele ruseşti cu 23% începând cu 1 mai, motivând decizia drept o necesitate de a asigura cerinţele ecologice imperative ale ţării. Tot atunci, vicepremierul Igor Petrişenko a precizat public că Belarusul va limita sau chiar va întrerupe tranzitul de petrol şi gaze ruseşti prin conducta „Drujba”, care transportă spre statele din Europa Centrală şi de Vest. Potrivit lui Petrişenko, această conductă ar urma să intre în reparaţii pentru că anul acesta se împlinesc 55 de ani de la darea în exploatare.
La rândul ei, Rusia a interzis începând cu 12 aprilie toate importurile de mere şi pere din Belarus. Serghei Dankvert, şeful Rosselhoznadzor, serviciul federal pentru protecţia fitosanitară şi veterinară a Rusiei, a explicat că merele şi perele importate din Belarus provin, în realitate, din Turcia şi din alte câteva state europene cărora Federaţia Rusă le aplică sancţiuni economice în oglindă cu cele instituite de Uniunea Europeană şi comunitatea internaţională după anexarea peninsulei Crimeea, în 2014. Reacţia preşedintelui Aliaksandr Lukaşenka nu a întârziat: a convocat o şedinţă de urgenţă a Consiliului de Miniştri de la Minsk în care a criticat dur Moscova. În declaraţia acordată agenţiei naţionale belaruse de presă BelTa, Lukaşenka ţine să amintească explicit: „Ajutorul nostru prietenesc acordat Federaţiei Ruse se întoarce de fiecare dată sub formă de pedepse şi acţiuni răutăcioase. Cei de la Moscova s-au făcut atât de obraznici, că deja ne leagă mâinile la spate. De aceea, dacă vor mai avea nevoie de reparaţii pentru conductele de gaze, să se descurce singuri, din moment ce ajutorul nostru este trecut cu vederea. Măsurile noastre trebuie să fie corespunzătoare acţiunilor Rusiei”.
Când va ocupa Rusia Belarusul?
Într-un editorial incendiar tipărit la sfârşitul anului 2018 şi reluat în mass-media din SUA şi Uniunea Europeană, cunoscutul istoric şi jurnalist Anne Applebaum spune că în curând. Şi acest lucru, explică ea, se va face prin „înfiinţarea unei noi entităţi politice”, ce urmează a fi condusă tot de către preşedintele Vladimir Putin, al cărui mandat la Kremlin expiră în 2024 şi pentru care Constituţia actuală a Federaţiei Ruse nu prea mai are soluţii de prelungire.
Semnele unei iminente ocupaţii a Belarusului de către Rusia nu există, însă. Dincolo de emoţiile provocate de comparaţiile cu ocuparea peninsulei Crimeea şi a teritoriilor din Răsăritul Ucrainei, Moscova nu ar avea nevoie de un scandal şi mai mare şi care, în sine, ar conduce poate la o catastrofă internă.
Dimpotrivă: de la declanşarea conflictului dintre Ucraina şi Rusia, în 2014, şi pierderea influenţei în teritoriile administrate de la Kiev, Rusia mai degrabă a pierdut din controlul faţă de Minsk iar Belarusul a început să avanseze în câştigarea de noi repere ale independenţei.
Pentru viitorul imediat, Rusia nu va mai fi dependentă de Belarus în relaţia ei cu Europa. Modernizarea bazei militare din enclava Kaliningrad, de la frontierele cu Polonia şi Lituania, unele dintre cele mai ostile membre NATO la adresa Kremlinului, va reduce semnificativ potenţialul strategic al teritoriului belarus. Totodată, din 2011 a început proiectul conductei de gaz NordStream, care leagă Rusia de Germania, iar la sfârşitul anului 2019 va fi gata şi construcţia tronsonului al doilea, prin Marea Baltică, proiect care ocoleşte teritoriile Ucrainei şi Belarusului.
Pierderea semnificativă a influenţei în Ucraina (mai ales după desprinderea Bisericii Ortodoxe de la Kiev) şi orientarea Kazahstanului mai degrabă spre relaţii pragmatice cu Occidentul (după ce, în februarie-martie 2019, la Astana s-a introdus oficial alfabetul latin iar longevivul preşedinte Nursultan Nazarbaev a demisionat după trei decenii) au repliat mare parte din strategiile ruse referitoare la cei mai apropiaţi aliaţi din interiorul fostei URSS. Sancţiunile internaţionale la adresa Moscovei, impuse de comunitatea internaţională după 2014, au afectat serios modernizarea şi dezvoltarea economiei ruse. Chiar dacă nu recunoaşte acest lucru în mod public, datele statistice oferite de Moscova sunt relevante: creşte procentajul sărăciei, ratele economice sunt din ce în ce mai modeste şi, ce este cel mai important, se prăbuşeşte rata încrederii populare în preşedintele Vladimir Putin până la cote minime niciodată atinse în cele două decenii petrecute la Kremlin. În aceste condiţii, o anexare a Belarusului, fără rezistenţă la Minsk, ar pulveriza şi ce a mai rămas din regimul autocrat de la Moscova şi, mai ales, ar pune în pericol chiar unitatea Federaţiei Ruse.
Toate sondajele de opinie relevă că în jur de 75% dintre belaruşi sprijină integrarea ţării lor alături Rusia dar că 60% sunt indiferenţi dacă Belarusul ar alege ca alianţă Uniunea Europeană. Doar 5% dintre cei care locuiesc în republica de la marginea Rusiei îşi doresc să fie parte a Federaţiei de la Moscova. Cifrele sunt încurajatoare pentru orice acţiune strategică menită să anexeze Belarusul la Rusia.
Totuşi, Federaţia Rusă nu are altă soluţie în afara aceleia ca, în 2024, să modifice textul Constituţiei pentru a-i permite preşedintelui Vladimir Putin exercitarea a încă unui mandat.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
