Pentru prima dată după 1944, de la momentul ocupării României de către Armata Roşie, Federaţia Rusă (moştenitoarea instituţională a URSS) a fost desemnată oficial la Bucureşti drept un inamic oficial. La 22 iunie 1941, în alianţă cu Hitler, Ion Antonescu declanşa ostilităţile militare împotriva Moscovei. Astăzi, România este membră a NATO iar Strategia Naţională de Apărare a Ţării, trimisă Parlamentului la 27 mai, este mai degrabă un document diplomatic şi de angajare internaţională.
Ce spun românii?
Strategia Naţională de Apărare a Ţării, document coordonat de preşedintele Klaus Iohannis, prezintă Federaţia Rusă drept un inamic oficial al României. Din acest punct de vedere, Bucureştiul se alătură celorlalte state din flancul estic al NATO care au adoptat o astfel de poziţionare radicală: Estonia, Lituania, Letonia şi Polonia. În documentul trimis Parlamentului, textul Strategiei vorbeşte despre „comportamentul agresiv al Federaţiei Ruse” şi despre acţiunile acesteia de „militarizare a regiunii Mării Negre şi de tip hibrid”. „Federaţia Rusă contribuie la deteriorarea stabilităţii regionale” mai menţionează documentul elaborat în Consiliul Suprem de Apărare a Ţării.
Este, desigur, mult mai mult decât îngheţul consemnat în timpul celor două mandate ale preşedintelui Traian Băsescu (2004-2014), care desemnase Marea Neagră drept un „lac rusesc”. Tot atunci, la reuniunea la nivel înalt a NATO, desfăşurată la Bucureşti în 2008, a fost înregistrată şi ultima vizită în România a unui demnitar de rang înalt de la Moscova, prin chiar persoana preşedintelui Vladimir Putin.
De acum, între Bucureşti şi Moscova se va instala, cel mai probabil, un deşert diplomatic în cuprinsul căruia nu se va mai petrece nici un eveniment notabil.
Situaţia a fost cumva anunţată încă de la sfârşitul anului trecut când, după discursul adresat corpului diplomatic de către M.S. Margareta, Custodele Coroanei României, ambasadorul Federaţiei Ruse la Bucureşti, Valeri Kuzmin, a declanşat atacuri la adresa Familiei Regale şi a României, în general. Atunci, gestul a fost interpretat, în bună măsură, drept acţiunea unei mediocrităţi diplomatice, la sfârşit de carieră, în căutare de audienţă în mass-media. Astăzi, s-a dovedit că discursul M.S. Margareta a ţintit exact ceea ce urmăreşte diplomaţia românească: oprirea oricăror legături cu Moscova.
Ce spun ruşii?
Reacţia Moscovei nu a întârziat să apară iar ea a fost transmisă de demnitarii de rang secund, în ideea de a nu acorda o atenţie atât de mare acţiunii Bucureştiului cât şi de a preconiza, cel mai probabil, efectele viitoare ale unei astfel de măsuri.
Ambasadorul Valeri Kuzmin a evitat opinii tranşante, cum la fel de lipsiţi de combativitate au fost şi liderii administraţiei centrale de la Kremlin. Maria Zaharova, purtătorul de cuvânt al Ministerului de Externe, a susţinut la 11 iunie că nu a surprins-o nici un rând din documentul adoptat la Cotroceni: includerea Rusiei printre „sursele problemelor globale” nu este ceva nou, a spus ea. „Faptul că Bucureştiul foloseşte metoda plagiatului nu confirmă decât -aşa cum ni se pare- un deficit de gândire independentă în rândul politicienilor români”, a continuat ea.
Evaluarea făcută la Moscova este, probabil, cea mai corectă: noua versiune a Strategiei naţionale de apărare a României, în care Rusia figurează ca o ameninţare la securitatea ţării, va fi folosită pentru creşterea prezenţei NATO şi a SUA în regiunea Mării Negre.
Reacţia palidă a Federaţiei Ruse a ţinut cont, dincolo de calibrul secund al României din punct de vedere militar şi strategic, şi de o realitate inconfundabilă: de mai bine de 6 ani, Moscova se află sub impactul sancţiunilor diplomatice, economice şi financiare ale comunităţii internaţionale după ce, în 2014, a anexat regiuni din Ucraina, inclusiv peninsula Crimeea. Un război mediatic cu România ar fi agravat şi mai mult o imagine deteriorată şi fără şanse de a fi reparată. Totul în contextul crizei provocate de pandemia coronavirus şi ale eforturilor preşedintelui Vladimir Putin de a modifica textul constituţional, pentru a locui pe viaţă în Kremlin.
Ce ar putea să însemne ruptura dintre România şi Rusia?
În primul rând, o repoziţionare a Bucureştiului în flancul răsăritean al NATO, în condiţiile în care celelalte state ale „cordonului sanitar” aveau, oricum, o poziţie extrem de agresivă şi de vocală la adresa Moscovei. Acestor state- Polonia, Lituania, Letonia, Estonia- li s-a alăturat, desigur, Ucraina. În contextul în care Casa Albă preconizează retragerea trupelor americane din Germania, poate şi o altă versiune pentru prezenţa statelor occidentale în NATO, acest flanc răsăritean va domina, ca interes şi investiţii, preocupările de la Washington. Dovadă stă decizia administrativă de modernizare şi extindere a bazei militare americane de la Mihail Kogălniceanu, de lângă Constanţa.
România şi-a asumat o relaţie strategică fidelă faţă de SUA iar mişcările anunţate de preşedintele Donald Trump, în ceea ce priveşte prezenţa americană în lume, au grăbit, probabil, lucrurile. Şi în vara anului 2019, în timpul vizitei preşedintelui Klaus Iohannis la Casa Albă, Bucureştiul a dat dovadă de consens perfect cu aliaţii americani, România promiţând să excludă compania chineză Huawei din procedura de modernizare a infrastructurii 5 G. Iar, recent, aşa cum se anunţase în timpul acestei vizite, un concern chinez a fost trimis acasă de guvernul de la Bucureşti în ceea ce priveşte modernizarea şi extinderea centralei nucleare de la Cernavodă.
În al doilea rând, România are în vedere o reconfigurare, cel mai posibil, a relaţiei cu Ucraina. Sunt multe aspectele comune care ar putea suda interesele Bucureştiului şi Kievului: regiunea Mării Negre, presiunea rusă, efortul ţării vecine de a intra în NATO şi, apoi, în Uniunea Europeană, retrocedarea teritoriilor ocupate în 2014, colaborarea energetică şi de infrastructură. Ucraina ar fi, aşa cum a fost gândită de diplomaţia română şi în 1918-1920, în timpul precedentei independenţe moderne a Kievului, drept un obstacol în calea Rusiei. Iar, ca ţară prietenă şi aliată, Ucraina are şansa unui factor benefic pentru securitatea României.
Cel mai important, poate, este impactul acestei decizii luate la Bucureşti asupra evoluţiilor interne din Republica Moldova şi a relaţiilor dintre cele două maluri ale Prutului. Sunt trei decenii de independenţă eşuată a statului moldovean, fără a se anunţa o reformă instituţională a statului, prosperitatea economică ori încetarea crizei demografice fără precedent. Republica Moldova, desprinsă din URSS în 1991, după ce a fost ocupată de Armata Roşie în 1940 şi 1944, a dovedit că nu poate nici să se întremeze ca stat şi nici să rămână fidelă alianţelor cu Occidentul. Nicio schimbare politică la Chişinău, prin alegeri, nu a condus la o modificare ireversibilă spre Uniunea Europeană şi (poate) NATO, aşa cum România a făcut acum două decenii, la începutul anilor 2000. Or, prinsă acum între o Românie care susţine clar că Rusia este un inamic şi o Ucraină rusofobă după 2014, Republicii Moldova nu îi mai rămâne, practic, nimic de făcut. Din acest punct de vedere, este de aşteptat ca la Chişinău să se observe mişcări majore: rezistenţă pro-rusă (dar cum?) sau KO în faţa României şi Ucrainei (rămâne de văzut cum).
Desigur, modificarea anunţată de România în relaţiile cu Federaţia Rusă nu are nimic emoţional şi nimic de actualitate. Bazele independenţei moderne, după războiul din 1877-1878, s-au fondat pe sentimentul puternic al ostilităţii faţă de Rusia imperială. Iar emoţiile erau şi mai vechi: la 1812, Moldova a fost împărţită iar Basarabia a fost anexată, în 1916- 1917 tezaurul României (nu neapărat valoros financiar dar devenit un mit istoric naţional) a dispărut în Rusia, după care în 1944 România a fost de-a dreptul ocupată de Armata Roşie şi, apoi, i s-a impus regimul comunist.
Între România şi Rusia au lipsit momentele de colaborare şi de încredere. Iar cele mai bune ocazii au fost ratate după 1990-1991: impunerea de către Moscova a independenţei Republicii Moldova (şi susţinerea ei, în ciuda evidenţelor că este un stat eşuat) şi, mai ales, refuzul de a aduce înapoi un mitic tezaur plecat la Moscova în 1916-1917 au anulat şansele unui viitor. Iar câştigurile Moscovei din anii 1990 au, acum, deconturi la Bucureşti: Federaţia Rusă a devenit oficial un inamic al României.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
