Sinagoga din Constanța: Poveste despre întunericul urii și al indiferenței

ORAȘUL CONSTANȚA NU-ȘI DOREȘTE NICIUN FEL DE MĂRTURIE A TRECERII EVREILOR PRIN ISTORIA SA

Ca să ajungi la ruinele Sinagogii din Constanţa, de pe strada C.A Rosetti nr. 2, trebuie să parcurgi cu atenţie, din orice direcţie ai veni, trotuare sparte, clădiri prăbuşite, din care au mai rămas doar faţade hâde şi extrem de fragile, bande de câini gălăgioşi şi, adesea, grupuri de oameni netulburaţi de problemele zilnice, în aşteptarea locului norocos din campusul social „Henri Coandă”. Dacă nu ştii ce te aşteaptă, locul este unul sinistru, curticica dinainte este plină de gunoaie şi, ca să intri, trebuie să depăşeşti un baraj de fiare ruginite întortocheate, cândva un gard cu o feronerie deosebită. Nu e îndeajuns. Dincolo de mormanul metalic, scăpat ca prin minune de vigilenţa vecinilor de pripas de prin împrejurimi, sunt resturi menajere rămase din verile trecute sau, poate, de pe urma incursiunilor vinovate în clădirea părăsită. La urmă, dar nu cel mai puţin important, sunt câinii. Mulţi şi gălăgioşi, îşi fac datoria şi apără cu străşnicie ruina din faţă.

Din Sinagoga de rit aşkenaz din Constanţa nu au mai rămas decât zidurile de incintă. Construită în anul 1911, după planurile lui Adolf Linz (care a mai proiectat, la începutul se-colului al XX- lea, aproape alte 50 de case constănţene, între care şi o bună parte a ceea ce, cândva, a fost piaţa Ovidiu), în stil maur, clădirea reflecta şi o oarecare influenţă arhitecturală caldeeană. A fost iniţiativa lui Pincus Şapira, furnizor al Casei Regale a României şi important comerciant de ceasuri şi bijuterii şi, într-un secol, Sinagoga aşkenază a trecut prin mai multe vicisitudini. Spre exemplu, între 1941- 1944, clădirea a fost transformată în depozit militar german, fiind întrebuinţată pentru păstrarea efectelor militare, a alimentelor neperisabile ce ajungeau la soldaţii de pe frontul de Răsărit şi a hranei pentru cai. După 1944, a fost refăcută parţial şi redată circuitului religios. Totul până când, după 1989, i-au venit de hac indiferenţa criminală a autorităţilor locale, nesimţirea scandaloasă a forurilor culturale şi civice ale oraşului şi nepăsarea locuitorilor, neobişnuiţi cu diversitatea etnică şi religioasă.
Evreii din Constanţa nu au fost vreodată nici foarte numeroşi, nici influenţi: deşi cel mai important port al României, Constanţa, a avut, încă dinainte de 1877, importante comunităţi de greci şi armeni care au stabilit liniile directoare în comerţul, meşteşugurile şi finanţele pontice. La mij-locul secolului al XIX-lea, în 1850, Ion Ionescu de la Brad număra 119 familii evreieşti în toată provincia, cu localuri improvizate de rugăciune. Peste patru decenii, în 1890, în oraşul Constanţa se găseau în jur de 600 de locuitori evrei în vreme ce în Tulcea numărul lor depăşea 1700. Recensământul din 1912 a consemnat o sporire a comunităţii – mai bine de 2000 de suflete în judeţul Tulcea şi aproape 1300 în judeţul Constanţa; la finele anilor de pace dintre cele două Războaie Mondiale, în 1939, oraşul de la malul mării depăşea 2000 de locuitori evrei  (majoritatea aşkenazi, de rit occidental şi un sfert sefarzi, de rit spa-niol) iar oraşul de la malul Dunării, Tulcea, avea peste 1000 de evrei, toţi de rit occidental.
În 1908, pe actuala stradă Mircea cel Bătrân, la nr.18, evreii constănţeni de rit sefard (spaniol), şi-au construit propriul templu: o clădire monumentală, de influenţă gotică, splendid integrată în spaţiu, în ime-diata apropiere a bisericii greceşti „Schimbarea la faţă” („Metamorfosis”) şi a Bisericii Armeneşti. Pe parcursul a câtorva străzi, toate mărginite de mare, oraşul îngloba o splendidă opţiune la diversitate şi toleranţă. Şi Templul sefard, la fel ca surata ei religioasă de pe strada C.A. Rosetti nr. 2, a fost transformat, între 1941- 1944, în depozit militar de alimente, îmbrăcăminte şi harnaşamente. După instalarea puterii comuniste, Templul a fost reparat parţial (suferise şi de pe urma cutremurului din noiembrie 1940) şi redat comunităţii. În anii ’80 ai secolului trecut a fost demolat, fără vreun protest sau vreun regret,  iar autorităţile locale au amenajat pe acelaşi loc o parcare sordidă, din cel mai ieftin asfalt, laolaltă cu un rezervor de gaz (nu ştiu nici până în ziua de astăzi dacă cineva se aprovizionează de acolo).
Nici atunci, nici mai târziu, constănţenii nu au spus nimic: le place, însă, ca oraşul lor să fie consi-derat un creuzet de minorităţi şi confesiuni şi orice stereotip referitor la acest oraş începe cu această frază.
A rămas, de peste trei decenii, o singură sinagogă în Constanţa. Şi aceasta este, astăzi, o ruină. La intrare, uşile monumentale de lemn, cu splendide (cândva) vitralii mozaice, sunt aproape distruse de vicisitudinile meteorologice şi de mâinile dibace ale oamenilor. Acoperământul de lemn masiv, de la intrare, care învelea pereţii, a fost demult utilizat drept combustibil. Odată trecut pragul, te copleşeşte frumuseţea arabescurilor rămase, de un albastru şi roşu ireale, cu coloane masive, bine proporţionate şi ingenios repartizate. Îţi poţi lesne imagina efectul de culoare din interiorul clădirii dacă ai în vedere coloritul bucăţilor de sticlă de la geamuri şi al luminii care pătrunde dinspre mare.
Tavanul nu mai există decât pe alocuri şi, prin urmare, tot ce poţi vedea acum, se va distruge curând. Au fost furate toată lemnăria şi feroneria. Obiectele de cult au dispărut iar podeaua este plină de resturile tavanului, zidurilor şi de murdării aruncate de locatarii provizorii. Vitraliile de interior sunt descompletate, în unele părţi s-au distrus complet iar crăpăturile masive din pereţii de la intrare ameninţă o iminentă prăbuşire.  Îţi este imposibil să reconstitui, cu ochii minţii, o sărbătoare cu lumânările de Hanuka sau să înţelegi că acest loc a fost, cândva, menit să cheme oamenii de Yom Kippur. Nu te poţi gândi altfel decât cu oroare la faptul că este destul de posibil ca Tora, Cartea Sfântă, să fi fost utilizată în scopuri domestice. Unde ar putea fi biblioteca Sinagogii din Constanţa? Dar tot ceea ce constituia patrimoniul ei, adunat vreme de un secol? Mai greu este să îţi explici cum un lăcaş de cult a fost distrus într-un regim democratic, după ce a supravieţuit antisemitismului isteric interbelic, reacţiilor totalitare antievreieşti din cel de-Al Doilea Război Mondial şi intenţiilor ateiste ale sistemului comunist. Şi mai grav: de un sfert de secol, nicio publicaţie constănţeană, niciun mi-nistru constănţean, niciun primar al Constanţei, niciun reprezentant al culturii constănţene, nicio voce a societăţii civile constănţene nu au vorbit despre de-vastarea Sinagogii. O tăcere vinovată şi, în definitiv, criminală din punct de vedere al patrimoniului, un larg consens care convine tuturor factorilor implicaţi.
Va fi o uşurare când totul va deveni un morman de moloz şi cărămizi. Atunci, prompt, autorităţile locale şi forurile culturale vor da aviz pentru câteva buldozere să igienizeze terenul şi să se construiască o cochetă clădire din BCA şi termopane, menită funcţionării birourilor pentru firmele care intermediază câte ceva.
Comunitatea evreiască de astăzi din Constanţa este aproape dispărută, sub 50 de suflete, se stinge fără a se putea apăra. De pe urma ei nu a rămas nimic: locuitorii oraşului şi reprezentanţii lor nu vor să păstreze ceva. Puţinele eforturi meritorii de a şterge praful istoriei evreilor dobrogeni sunt privite cu circumspecţie. Memoria colectivă refuză să pună în judecăţile de valori că, în al Doilea Război Mondial, pe teritoriul Dobrogei au existat lagăre de muncă forţată pentru evrei. În 1941, spre exemplu, la Osmancea, în acelaşi loc erau deţinuţi, pentru vina de a fi evrei, rabinul şef al Constanţei, Josef Schechter, şi preşedintele Comunităţii Israelite de Rit Occidental, Avram Bercovici. La fel, în lagărul de la Ciobăniţa există dovezi ale uciderii civililor de autorităţile mi-litare române.  Aţi întrebat vreodată locuitorii din Cobadin sau Mereni dacă ştiu de existenţa lagărelor?
Sinagoga din strada C.A. Rosetti este ultima ruină: nu va mai fi peste puţină vreme. În alte oraşe, mai mici şi cu mai puţine pretenţii turistice (Târgovişte, spre exemplu), sinagogile au fost splendid renovate şi transformate în centre culturale sau în săli de expoziţii. Constanţa nu-şi doreşte niciun fel de mărturie a trecerii evreilor prin istoria sa.

ÎPS Teodosie, primarul Tulcei, deputatul Vainer și președintele comunității din Constanța, despre viitorul templelor evreiești din Dobrogea

     Cunoaștem situația dezastruoasă de la sinagoga din Constanța. Templul a ajuns să arate așa în urma unor devastări repetate. Ne preocupă să o refacem. Am solicitat sprijin și primarului Mazăre acum vreo doi ani, dar nu a urmat nimic concret.

     Am fost în audiență la ÎPS Teodosie acum o lună și jumătate. Avem promisiuni de la Înalt Preasfinția Sa că ne va sprijini în refacerea sinagogii. Nu suntem mulțumiți cu situația actuală. A reface această sinagogă înseamnă o investiție de cel puțin un milion de euro. Nu pot să spun cine este vinovat de această distrugere. Efectiv a fost vandalizată. Știu că la Tulcea s-a restaurat Sinagoga. Însă este o diferență mare de valori între Tulcea și Constanța. Primăria din Tulcea a iluminat nocturn fațada sinagogii chiar și atunci când nu era refăcută.

     Poziționarea sinagogii în peninsulă este una foarte importantă. Este păcat că a fost lăsată să se degradeze. Lipsa de interes a celor care au fost acolo a dus la acest dezastru. Statul nu a mai asigurat nici o protecție. Nu există nici un proiect în acest moment de refacere a Templului. Acum, evreii din Constanța merg la slujbă în sediul comunității locale. Comunitățile din diaspora nu au cum să ne ajute cu această problemă, fiindcă suma de bani necesară restaurării este una foarte mare. Ei ne ajută cu alte probleme. Nu vom sta cu mâinile în sân.

     Sinagoga de la Constanța a fost mult mai importantă decât cea de la Tulcea. La fel cum a fost și comunitatea de aici. Sinagoga a suferit în timp pentru că nu s-au luat măsuri de pază și protecție. Pe măsura împuținării membrilor, sinagoga, împreună cu vechiul sediu de pe Sarmisegetuza nr. 40, a fost lăsată în baza fundației Caritatea, care se ocupă cu redobândirea patrimoniului luat de stat. Sinagoga ar fi trebuit să intre în Patrimoniul orașului Constanța. Era în stare de funcționare, dar a fost lăsată intenționat să se degradeze pentru a putea fi luată de un DOMN. Terenul a fost dat în anul 1864 de Sultanul Abdul Azis, prin firman (hotărâre de guvern, n.red.), către comunitatea evreiască. Actele de proprietate există, dar ele sunt exprimate într-o unitate de măsură (Arșin), care nu mai există, iar acum trebuie să facem un proces de constatare. Pe 6 noiembrie are loc a 2-a înfățișare la procesul de constatare. Este în atenția DJC și va ajunge clădire de patrimoniu.

     Am luat legătura cu ÎPS Teodosie. Este un om foarte înțelept, s-a implicat personal. Ne poate ajuta în sensul acționării pe linia unei sponsorizări din partea enoriașilor. Deoarece Constanța este, de fapt, un institut ecumenic interetnic. Sunt sigur că și primarul Mazăre ne va ajuta. S-au primit fonduri de la Consiliul Europei (Uniunea Europeană, n.red.), pentru refacerea zonei peninsulare. O parte din aceste fonduri sunt destinate reabilitării sinagogii. Perioada de după 1989 a fost una zbuciumată. A existat un interes pentru refacerea sinagogii, dar totul se rezuma doar la promisiuni. Acum sunt promisiuni ferme și concrete.

     Am făcut referate și pentru pază, de-a lungul timpului. Aici sunt niște probleme care trec sub tăcere.

Unii oameni mercantili, chiar și din rândul evreilor, ar fi dorit să se dărâme sinagoga. Cealaltă sinagogă a fost demolată în anul 1986, chiar de către Rabinul Moses Rosen. Regimul comunist nu a produs nici un abuz împotriva evreilor.

     Avem o relație foarte strânsă pe linie umană, socială, culturală, cu toți reprezentanții celor trei religii monoteiste. Este adevărat că Arhiepiscopia Tomisului va sprijini comunitatea evreiască din Constanța în demersul acesteia de a reabilita sfântul lăcaș de cult. Ajutorul nostru va consta, în principal, în sprijin moral, resurse umane și specialiști. Sper să se aloce fondurile necesare pentru refacerea sinagogii. Banii vor veni de la bugetul de stat, de la administrația locală.

     Administrația locală din Tulcea are o relație deosebită cu toți reprezentanții comunităților minoritare din municipiul nostru. Sunt mândru că, alături de domnul președinte Vainer și domnul Carol Feldman, care este cetățean de onoare al municipiului Tulcea, am reușit să redăm evreilor singura sinagogă din Dobrogea. Domnul Vainer a deblocat fonduri guvernamentale, iar eforturilor dumnealui s-au alăturat și cele ale domnului Faimblat, președintele comunității evreilor din Tulcea.

     În orașul Tulcea există 14 minorități și vreau să știți că fiecare dintre acestea, fie că mai au 15, sau 15.000 de membri, vor beneficia în orice moment de sprijinul primarului Hogea. Sunt, poate, cel mai fervent susținător al comunităților minoritare, pentru că majoritatea trebuie să fie mult mai aplecată față de acestea, în primul rând pentru că ele reprezintă particularitățile județului nostru și este nepermis în fața lui Dumnezeu să le lăsăm de izbeliște. Nu vreau și nu sunt în măsură să îmi critic colegii primari, tot ce pot să spun este că orice asociație sau cult religios poate solicita primări-ei fonduri nerambursabile, iar pentru lăcașurile de cult, un primar trebuie să găsească bani întotdeauna.

     Eu, spre exemplu, deși am fost criticat, am fost pus în situația de a amâna anumite proiecte pentru tulceni, preferând să acord prioritate nevoilor comunităților minoritare.

     Suntem foarte bucuroși și mândri că am reușit să refacem exteriorul sinagogii, iar în primăvara anului 2014, dacă ne ajută Dumnezeu, împreună cu domnii Vainer și Faimblat, vom reda turiștilor, tulcenilor și mai ales evreilor un obiectiv de cult și un muzeu deosebite.