În 1991, când Republica Moldova şi-a proclamat independenţa, Produsul ei Intern Brut era aproape egal cu al României: după un sfert de secol, între Prut şi Nistru cifra este de opt ori mai mică. Nici politicul în aceeaşi regiune nu mai seamănă cu ceea ce ne obişnuise în veşnicele dispute şi alegeri între Est şi Vest: cei buni şi cei răi. Corupţia endemică a întregii clase politice moldoveneşti şi incapacitatea ei de a resuscita un stat eşuat cer, acum, decontul.
Pe Maia Sandu au despărţit-o abia 70.000 de voturi de victorie, din cele mai bine de 1,6 milioane de opţiuni exprimate la 13 noiembrie în al doilea tur al alegerilor prezidenţiale. Adică, ceea ce se poate spune în ziua victoriei lui Igor Dodon, candidatul Partidului Socialiştilor, este că fractura societăţii a devenit nu doar vizibilă ci, mai ales, că opinia electorală este aproape sensibil egală între două opţiuni majore.
Igor Dodon a avut nevoie de susţinerea făţişă, neobişnuită, a unor structuri niciodată utilizate vizibil în spaţiul public pentru o obţine victoria. Biserica Ortodoxă de sub conducerea Moscovei, administraţia nerecunoscutei Republici Transnistrene (cu care, se vede, autorităţile de la Chişinău pot colabora când vor să îşi impună un candidat), banii lui Vlad Plahotniuc, media importante din Moldova şi Rusia, serviciile secrete, funcţionari abili ai instituţiilor unui stat ros de boala corupţiei: împreună au adunat necesarul pentru Igor Dodon. Adică abia 52%.
Se poate presupune, de acum, că a existat vreme îndelungată colaborarea transpartinică şi fără dispute etnice între lideri de tot felul de la Chişinău, inclusiv declaraţi pro-europeni, şi ceea ce se auto-intitulează administraţia de la Tiraspol. Interesele de grup s-au dovedit mai importante la alegerile prezidenţiale de acum şi au apărut, masiv şi pe neaşteptate, şi votanţii. Bun, şi câtă vreme va funcţiona acest scenariu?
Şi mai este ceva: curentul pro-occidental a crescut constant, în ciuda unui ansamblu de construcţii instituţionale care au favorizat, bunăoară, evaporarea prin fraudă a unui miliard de dolari din băncile de la Chişinău. Niciodată, după 1991, vreunul dintre liderii aleşi prin scrutin popular, asumaţi ca aparţinând taberei occidentale (nu unioniste), nu a obţinut un număr atât de mare de voturi precum a făcut-o Maia Sandu. Şi aici nu a fost vorba nici de carisma candidatei, nici de discursul ei şi nici de programele asumate. În turul al doilea al alegerilor prezidenţiale din Republica Moldova, din 13 noiembrie, a fost vorba pur şi simplu de opţiunea ca acest stat să iasă din trecutul sovietic şi să meargă spre Europa: 48% dintre cetăţenii cu drept de vot au spus asta.
În luna octombrie 2016, 31% dintre cetăţeni îşi doreau aderarea Republicii Moldova în Uniunea Europeană şi în jur de 44% credeau că Uniunea Eurasiatică ar fi fost mai bună. Îmi veţi spune că este luată decizia deja. Nimic mai fals.
Curentul unionist a fost foarte vocal şi teribil de promovat, adesea pe mulţi bani publici, dar nu a reprezentat o opţiune politică reală, victorioasă, în niciun scrutin organizat în Republica Moldova după 1991. Orice sondaj şi orice alegere se poate judeca între Prut şi Nistru în cheia atitudinii faţă de Kremlin dar e nevoie şi de un ingredient necesar: din 2009 la Chişinău se perindă într-una formaţiuni politice şi coaliţii declarat pro-occidentale, unele mai mult sau mai puţin apropiate de România. Rezultatele sunt dezamăgitoare, nu doar prin prisma seriozităţii actului de guvernare (în trei ani pe la conducerea guvernului au trecut cinci prim- miniştri, toţi demisionând în urma unor scandaluri de corupţie de amploare) ci, mai ales, prin impotenţa de a da un curs modern şi credibil instituţiilor statului. Acest electorat, lovit crunt în speranţele sale succesive, nu a ţinut cont de valoarea clasei politice care îl reprezintă în Parlament şi a continuat să îşi crească, procentual, potenţialul de ieşire din tiparele unei societăţi anemice, agresată de insanităţi totalitare. Cele mai drastice minciuni politice au fost aduse în spaţiul public de către chiar formaţiunile care se declarau prietene ale Europei şi ale României: nu am aminti aici decât Frontul Popular Creştin Democrat al lui Iurie Roşca sau Partidul Liberal Democrat al încarceratului fost prim ministru Vlad Filat. Tocmai din acest motiv merită subliniat acest aspect cu totul inedit: Maia Sandu a stabilit că, astăzi, o victorie pentru un curs ireversibil spre Vest este foarte apropiată. Şi că va veni, în ciuda tuturor presiunilor propagandistice şi financiare desfăşurate fără discreţie într-o ţară care are nevoie să fie însănătoşită nu din exterior ci doar cu propriile ei forţe şi lideri. Adică, viitorul a căpătat un rost şi un proiect: refacerea instituţională a statului.
De multă vreme nu au mai venit dinspre Republica Moldova veşti atât de bune şi de tonice. O bună parte a societăţii de acolo are deja aşteptări, a trecut prin purgatoriul crizelor fără sfârşit şi al organizării instituţionale fără idei. Analiştii vorbesc despre un cerc rusesc care ar fi înconjurat România din toate părţile şi care ar face din ea ultimul bastion occidental şi pro-american din jumătatea răsăriteană a Europei. Că noii preşedinţi ai Bulgariei şi Moldovei, de exemplu, au simpatii pentru Kremlin poate că este o realitate. La fel de cert este şi că Republica Moldova are, de câţiva ani, drept partener principal comercial România şi, în general, statele Uniunii Europene. Muribundul stat dintre Prut şi Nistru nu ar putea supravieţui fără finanţările Fondului Monetar Internaţional şi ale instituţiilor de la Bruxelles, inclusiv cele venite periodic de la Bucureşti. Rusia, în schimb, asigură doar imaginea şi propaganda. Cam puţin pentru o ţară cu instituţii erodate, necredibile şi fără un proiect economic viabil şi care are nevoie de finanţări masive. Ca să fim mai credibili, urmăriţi prăbuşirea Transnistriei şi transformarea ei într-o zonă lipsită de resurse, de orice fel, din momentul în care Federaţia Rusă a fost supusă oprobiului public şi sancţiunilor internaţionale.
Alegerile prezidenţiale din Republica Moldova l-au dat câştigător pe Igor Dodon. Viitorul preşedinte a anunţat deja că va face prima vizită oficială la Moscova, că va denunţa Acordul cu Uniunea Europeană, că va desfiinţa bacalaureatul, pentru că este un instrument de tortură pentru tineri, că va reînlocui tot ce este „românesc” cu „moldovenesc”. Din păcate pentru alegătorii lui, foarte puţin va putea pune în practică. Pentru că, după un sfert de secol de la proclamarea unei independenţe, în cel mai sărac stat al Europei societatea care vrea să meargă spre Vest nu mai are nimic de pierdut, ci totul de câştigat. Aşteptaţi să urmăriţi veştile de la Chişinău!
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
