Pentru prima oară în istoria României post-decembriste, minoritatea tătară din România nu va avea un reprezentant al ei în Parlamentul României. Este un adevăr dureros căruia trebuie să îi facem față și din care să tragem învățămintele ce se impun. Despre consecințele și măsurile ce se cer la nivel intern în această situație am scris într-un articol precedent.
Neparticiparea UDTTMR la alegerile parlamentare din 11 decembrie și implicit pierderea beneficiilor pe care mandatul de deputat le aducea (buget, funcții în administrație etc.) vine într-un mod cum nu se poate mai nefericit pentru această comunitate. În februarie 2014, peninsula Crimeea, Patria Mamă a tătarilor crimeeni, a fost anexată ilegal, prin încălcarea normelor și legislației internaționale de Federația Rusă. Astfel, tătarii din Dobrogea au devenit automat principalii avocați ai fraților lor din Crimeea, supuși unor presiuni care le pun în pericol identitatea etnică. Or, în condițiile în care Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani din România se află într-un moment de criză, rolul tătarilor din România de „avocați” ai fraților din Crimeea nu mai poate fi la fel de puternic. Ba chiar, în această situație, se poate pune în discuție viitorul comunității.
În tot acest scenariu s-a mai adăugat un element care dă de gândit. Pe lângă tătari, nici ucrainenii din România nu vor mai fi reprezentați în Parlamentul României. Astfel, două minorități care aveau menirea să susțină cauza țării sau coetnicilor lor s-au văzut cu posibilitățile puternic reduse și se confruntă cu un moment de criză. Singura câștigătoare din tot acest scenariu poate fi Federația Rusă, cea care a anexat ilegal Crimeea și a ocupat teritorii ucrainene.
În acest context geopolitic complicat, tătarii din România trebuie să își stabilească foarte bine coordonatele în care vor alege să acționeze. În următoarea perioadă aceștia trebuie să stabilească clar în ce relații se vor afla cu Ucraina-Crimeea, România și Turcia.
Crimeea este teritoriul natal al tătarilor crimeeni. Poate mai bine de 90% din populația tătară a României a emigrat din peninsulă după anexarea acesteia în 1783. De aceea este o datorie morală a tătarilor din Dobrogea să își ajute frații din Crimeea. A-și ajuta frații nu înseamnă să plece la război. Nu un război cu arma în mână. Mișcarea Națională a tătarilor crimeeni este recunoscută pentru calea non-violentă pe care a ales-o iar liderii Medjlisului Național al Tătarilor Crimeeni (MNTC), organul reprezentativ al tătarilor crimeeni, au subliniat de mai multe ori că peninsula Crimeea trebuie recuperată prin negocieri și respectarea dreptului internațional. Asta înseamnă că tătarii din România trebuie să ducă o activitate susținută de lobby. Să prezinte prin toate mijloacele posibile situația din Crimeea în fața autorităților naționale și internaționale.
MNTC este un susținător al integrității și suveranității Ucrainei. Autoritățile ucrainene și-au recunoscut greșelile din trecut față de tătari și și-au cerut scuze la cel mai înalt nivel promițând că de acum vor duce o politică corectă. De altfel, în această perioadă se discută în Rada Centrală (Parlamentul) de la Kiev despre modificarea Constituției și recunoașterea autonomiei tătărești în Crimeea. În aceste condiții este natural ca Ucraina să fie privită ca un partener de dialog.
Tătarii din România sunt poate cei mai privilegiați dintre toate comunitățile de tătari din lume. Cu excepția perioadei comuniste au fost susținuți și sprijiniți să își păstreze identitatea etnică. Încă de la 1878, când Dobrogea a intrat în granițele românești, le-au fost păstrate instituțiile reprezentative precum Muftiatul, au avut școli în limba maternă și și-au exprimat liber religia. După adoptarea Constituţiei, în 1991, au avut tot timpul un reprezentant în Parlament, iar din 1996 și un buget consistent pe care să îl folosească pentru a-și promova și păstra limba, tradițiile și obiceiurile. UDTTMR a derulat fără probleme proiecte cu instituții românești, a obţinut posturi importante în administraţia locală şi în guvern, a semnat parteneriate cu universități de stat. Astfel, în nici un caz nu poate fi acuzat statul român pentru momentul de criză. Vinovații trebuie căutați în interior.
Turcia este statul de care tătarii sunt cel mai apropiați identitar. Este un stat cu majoritate musulmană sunnită, ca și tătarii. Este, de asemenea, prin apartenența la lumea turcică, un stat a cărui limbă și tradiții sunt foarte apropiate de ale tătarilor. Această apropiere merge într-atât încât, de multe ori, în ochii majorității, nu se face diferența între turc și tătar. De altfel, și denumirea organizației reprezentative a tătarilor din România (Uniunea Democrată a Tătarilor Turco-Musulmani) arată apropierea tătarilor de lumea turcică și musulmană (sunnită). Nimeni nu poate nega că tătarii sunt turcici și musulmani sunniți. De asemenea, principalul sprijin extern pe care l-au primit tătarii din Dobrogea a fost din Turcia. Când după 1878 zeci de mii de tătari au ales să emigreze, au făcut-o spre Imperiul Otoman și, după Primul Război Mondial, în Republica Turcia. Liderii politici ai tătarilor din România, precum Musteceb Ulkusal, s-au refugiat după 1947 în Turcia de unde au condus Mișcarea Națională a tătarilor. După 1989 când au fost create cele două organizații reprezentative ale turcilor și tătarilor, UDTTMR, respectiv UDTR, reprezentanții diplomatici și delegațiile oficiale turce au vizitat și și-au oferit sprijinul ambelor uniuni.
Relația cu Turcia mai trebuie privită dintr-o perspectivă. În afara faptului că România și Turcia au relații extraordinar de bune, iar tătarii trebuie să fie o punte de legătură nu un motiv de disensiune, cele două țări fac parte și dintr-o alianță politico-militară, NATO. Astfel, Turcia nu a recunoscut anexarea Crimeei. Această poziție a fost susținută de președintele Erdogan chiar și în urma întrevederilor avute cu Putin și a normalizării relațiilor bilaterale ruso-turce. În eforturile de eliberare a Crimeei de sub ocupație rusească, Turcia, prin influența sa la Marea Neagră, prin apartenența sa la NATO și prin sprijinul acordat de-a lungul anilor tătarilor crimeeni, este unul dintre actorii statali care joacă un rol major.
Relația României cu Turcia este atât de apropiată încât există două Centre Culturale Turce Yunus Emre (la București și Constanța), iar Agenția de Dezvoltare Turcă (TIKA) are și ea un sediu la București. Oficialii turci au recunoscut de mai multe ori că unul dintre motivele principale ale deschiderii acestor instituții în România au fost comunitățile turcă și tătară. În aceste condiții, nu poate fi decât natural ca tătarii să fie cei mai apropiați parteneri ai acestor organizații turce. Ar fi un semn de normalitate ca UDTTMR să organizeze acțiuni cu reprezentanțele diplomatice turce, Yunus Emre sau TIKA. Asta în condiții în care va mai exista sau nu bugetul organizației. Colaborarea nu ar fi un semn de dependență financiară, ea ar fi o dovadă a legăturilor culturale, identitare și istorice strânse dintre comunitatea tătară și Turcia.
Cu toate că numeric (20-30.000) poate să pară că tătarii din România sunt o minoritate neglijabilă, în actualul context geopolitic din regiune, și aici mă refer în special la anexarea Crimeei, Patria Mamă a tătarilor, rolul acestora trebuie regândit. Comunități importante de tătari există în cele mai importante țări de la Marea Neagră: Ucraina, Turcia, România și Rusia. În această cheie, este firesc să se dorească orientarea spre o direcție sau alta a acestor comunități. Spre exemplu, tătarii din România pot fi o comunitate dezinteresată de situația din Crimeea sau ar putea să fie un sprijin puternic pentru frații lor din peninsulă, promovând respectarea dreptului internațional și a drepturilor omului. Eu cred că este de preferat a doua variantă. În orice caz, în tot acest context, tătarii din România trebuie să dea dovadă, în primul rând, de unitate și să își stabilească foarte clar coordonatele geopolitice în care vor să acționeze.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
