Unul dintre instrumentele cruciale ale muncii jurnalistului este relația sa privilegiată cu sursele. Regula spune că fiecare afirmație publicată trebuie susținută cu dovezi, fiecare declarație – atribuită unei persoane care să și-o asume public. Dar sunt și cazuri excepționale, în care identitatea sursei se cere protejată.
Sunt toate sursele de încredere? Și cum se construiește o relație de încredere jurnalist-sursă? Sau la ce trebuie să fie atent un jurnalist ca să nu alunece în diferite capcane, în relația cu sursele? Câte feluri de surse o să întâlnim de-a lungul timpului, în funcție de modul în care ele se raportează la jurnaliști? Și, cel mai important, cum ne putem proteja sursele, de ce e important să le protejăm și până unde trebuie să mergem ca să facem asta?
Când o persoană, de obicei cu funcție de conducere, îmi semnalează o situație și se oferă să îmi devină sursă, prima întrebare pe care i-o adresez sună cam așa: ”Este ceva ce nu mi-ați spus și despre care oricum o să aflu în timpul documentării?”.
În 90% din cazuri, răspunsul surselor este: ”Nu, nu vă ascund nimic”. În 90% din cazuri, sursele mint și descopăr asta pe parcurs. Găsesc că au fost implicate într-un fel sau altul în problemele pe care mi le-au semnalat.
Relația cu sursa poate evolua după două scenarii:
- Dacă jurnalistul nu e suficient de abil să depisteze rolul pe care sursa lui îl are în situația semnalată, riscă să fie manipulat de ea în timpul documentării;
- Dacă jurnalistul se prinde că sursa l-a mințit, atunci pornește cu un avantaj în construirea relației cu ea, pentru că îi va aminti mereu episodul cu pricina.
Prima oară am avut contact cu presa la 16 ani. De-atunci și până acum au trecut tot atâți și, în timpul acesta, am identificat 5 mari categorii de surse.
- Sursele de treabă
Sunt, în general, persoane bine intenționate care nu au un interes personal în momentul în care semnalează jurnaliștilor lucruri care nu funcționează în instituții, sau funcționează prost, semnalează abateri de la lege, corupție, birocrație etc. De obicei, sunt genul de surse pe care tu le cauți, la care tu ajungi și de care tu ai nevoie în timpul documentării, ca să îți explice cum funcționează un anumit mecanism, ce presupune o anumită activitate, cum arată un circuit pe care tu nu-l înțelegi. Sunt genul de surse care te ajută să înțelegi domeniul din care face parte ancheta pe care o documentezi.
- Sursele cărora le e frică
De obicei, ele sunt cele care apelează la jurnaliști ca să semnaleze lucruri grave care se petrec la locul lor de muncă, în general instituții publice. Fac asta pentru că sunt conștiente că lucrurile se abat de la normal și de la lege și nu vor să fie părtașe la acțiunile, în general, de corupție ale colegilor sau superiorilor. Cu toate astea, le este frică să nu le fie dezvăluită identitatea sau să nu se afle că ajută jurnaliștii la documentare. Nu de puține ori, sursele de genul acesta renunță să își ducă demersul până la capăt, pentru că sunt convinși că au stârnit bănuiala cuiva. În cazul în care jurnaliștii sunt cei care apelează la o astfel de sursă, atunci ea va fi mereu circumspectă, va reduce dialogul la minimum și depinde doar de flerul jurnalistului să obțină cât mai multe informații pentru materialul său. Jurnaliștii trebuie să explice acestor surse că demersul lor este extrem de important nu numai pentru ei doi, ci pentru întreaga comunitate și că, împreună, pot schimba acum sau în viitor o cutumă toxică, o lege strâmbă sau o nedreptate.
- Sursele care cred că lucrezi pentru ele
Sunt cele care caută jurnaliștii pentru a semnala diferite nereguli în situații cu care chiar ele se confruntă. Poate fi o societate care participă la o licitație și are semne că, în urma procedurii, va fi declarat câștigător un alt participant. Poate fi o persoană aflată într-o funcție de conducere pe care o va pierde în urma unei restructurări care se anunță în instituția la care lucrează. Sau poate fi un politician care, într-o luptă internă din partid, vrea să lanseze informații care i-ar compromite rivalii, sau un candidat la primărie care vrea să slăbească poziția primarului în funcție. Toate sunt posibile surse pentru o documentare care se poate transforma într-un subiect de presă, în unele cazuri de maxim interes pentru public. Doar că, de cele mai multe ori, aceste surse nu vor avea răbdarea jurnalistului care este obligat să își documenteze temeinic materialul. Sursele au un deadline până la care ”trebuie să iasă subiectul”, altfel nu mai are nicio relevanță pentru ele. De aceea, vor suna jurnalistul, îi vor trimite mesaje, uneori zilnic, și îl vor întreba când apare articolul pentru că se apropie ziua X (în care se anunță câștigătorul licitației, se face restructurarea, se aleg noile funcții în partid, se încheie campania electorală etc). Sursele se comportă ca și cum jurnalistul lucrează pentru ele și ca și cum este singurul subiect la care lucrează jurnalistul la momentul respectiv. Nimic mai fals decât asta. Jurnalistul nu lucrează pentru surse, ci pentru interesul public. Iar în cele mai multe dintre cazuri jurnaliștii lucrează la 3, 4, 5 subiecte deodată, cu documentări în diferite stadii, iar prioritizarea subiectelor trebuie să rămână întotdeauna strict la aprecierea jurnalistului. El nu trebuie să se lase influențat de graba sursei sale și trebuie să publice materialul doar dacă va considera că este de interes public și doar atunci când va aprecia că documentarea este completă și corectă. Un dezavantaj este acela că, nu de puține ori, atunci când vede că documentarea jurnalistului durează, sursele se îndreaptă către alți jurnaliști care ”strică subiectul”, în sensul că fie îl publică așa cum i l-a livrat sursa, fără să verifice informațiile, fie îl publică fragmentat sau nedocumentat complet.
- Sursele conspiraționiste/procesomane
În cele mai multe cazuri ele apelează la jurnaliști spunându-le că au ”un subiect tare de tot”, ”o bombă”, ”ceva care va zgudui țara din temelii” ș.a.m.d. În 90% dintre cazuri ”subiectul bombă” este, de fapt, fie fantasmagoric, fie o problemă personală a sursei, care nu este de interes pentru public și nu se poate transforma într-un subiect de presă: o ceartă cu administratorul blocului care a șters cu creionul listele de întreținere și le-a rescris, un proces intentat de sursă președintelui țării, premierului și tuturor miniștrilor, microfoane care i-au fost montate sursei în casă de către SRI pentru că ar deține secrete despre doi vecini care au lucrat cu Securitatea și tot așa. Sunt genul de surse care vor bombarda jurnalistul, după ce acesta le va spune că nu există un subiect de presă, cu telefoane și mesaje, unele neinteligibile, iar apoi îl vor acuza că este în cârdășie cu cel pe care voiau ”să îl reclame”. Uneori vor căuta informații sau ipostaze ”compromițătoare” despre jurnalist, fie pe Google sau pe rețelele de socializare, cum ar fi că jurnalistul bea o bere sau e în costum de baie, și va încerca să îl intimideze cu astfel de ”informații bombă”. În proporție de 90%, informațiile de la astfel de surse nu pot fi folosite și de preferat este ca jurnalistul să nu își irosească energia inutil.
- Sursele toxice
Sunt genul de persoane cu nivel intelectual ridicat, care lucrează în instituții importante, fie că sunt servicii de informații, parchete, instanțe, barou, secții de poliție, mediul politic sau de afaceri etc. Încearcă să folosească jurnaliștii fie pentru a-și urmări un interes personal sau profesional, fie pentru a-i decredibiliza. De obicei, sursele astea livrează jurnaliștilor o ipoteză falsă pentru a-i direcționa pe o pistă favorabilă pentru ei, dar eronată pentru jurnaliști. În unele cazuri, subiecții despre care jurnaliștii au publicat anchete se răzbună pe aceștia prin intermediari care le livrează ”ponturi” false, iar o documentare superficială a jurnalistului îl poate aduce pe acesta în situația în care publică un material care pornește de la o ipoteză falsă, deci îl decredibilizează muncă. Sursele toxice vor insista la jurnalist să publice materialul și îl vor presa cu întrebări dese, uneori zilnice, despre stadiul în care se află materialul și despre momentul în care acesta va fi publicat. Fac asta pentru că interesul surselor de genul ăsta este să plaseze subiecte în presă, dar și pentru că ei privesc jurnaliștii ca pe simple instrumente prin care își reglează conturi, își bifează agenda sau își ating anumite scopuri. Jurnaliștii nu trebuie să cedeze niciodată presiunilor și insistențelor, cu atât mai mult dacă au suspiciuni referitoare la intențiile sursei.
Acest gen de surse se deosebesc de cele de la numărul 3, care cred că lucrezi pentru ele, prin simplul fapt că încearcă să te introducă pe o pistă falsă, îți trunchiază informația sau ți-o prezintă într-o lumină favorabilă lor, dar eronată, fără legătură cu realitatea. Și sunt conștiente că fac asta, dar distorsionează adevărul fără nicio remușcare.
În loc de concluzii
Sursele sunt printre cele mai valoroase „averi” ale jurnalistului.. Omul dintr-o instituție, o firmă, dintr-o familie, un partid, o instanță sau un parchet, fie că este un simplu funcționar, un manager, un văr, copilul care împarte afișele electorale, un judecător, un procuror sau grefierii lor, toți, indiferent de funcție, statut, vârstă, educație – toți sunt extrem de importanți pentru un jurnalist.
Sursele te pot ajuta să înțelegi un domeniu, să înțelegi o situație, cum funcționează mecanismele dintr-o societate sau care este circuitul într-o instituție. Apoi, sursele au acces la documente, care pot deveni probe într-o anchetă de presă. Dar, mai întâi de toate, au acces la informații, la ”ponturi” de la care poate porni ancheta unui jurnalist.
Dincolo de asta, sursele, indiferent de categoria din care fac parte, au un punct comun: riscă să le fie dezvăluită identitatea. Unele surse riscă mai mult, altele mai puțin. În cele mai dramatice cazuri sursele își pot pierde viața. În alte cazuri riscă oprobiul public, agresiuni de orice fel, își pot pierde locul de muncă, legătura cu familia sau își pot atrage șicanele sau jignirile colegilor etc.
Sursele riscă mai mult decât jurnaliștii. Indiferent ce fel de surse sunt, ele sunt vitale pentru munca unui jurnalist împreună cu care învârt o rotiță mică într-o mare mașinărie care trage toată lumea asta înainte. De-asta sursele trebuie protejate cu orice preț, în orice situație, în fața oricui, de la cel mai bun coleg de redacție la procurorul care te poate amenința cu închisoarea, invocând chestiuni de securitate națională sau alte formulări care te pot intimida. Un jurnalist e obligat să nu-și dezvăluie sursa niciodată, nimănui.
Nu țin minte multe filme, cu atât mai puțin titlurile lor, dar unul care m-a marcat definitiv este ”Nothing but the truth” (2008). E despre o jurnalistă care a stat 9 luni în pușcărie, timp în care și-a pierdut familia, pentru că a refuzat să își dezvăluie sursa într-o anchetă despre un spion FBI implicat în niște treburi dubioase.
Într-un final, colegii ei de redacție împreună cu un avocat (care nu știau, nici măcar ei, cine e sursa) au reușit să susțină atât de bine în fața instanței nevoia de protejare a surselor încât un judecător a eliberat și achitat definitiv jurnalista. Filmul are 1 oră și 48 minute, dar cele mai importante și marcante secvențe sunt cele din ultimele 3 minute, atunci când regizorul hotărăște să dezvăluie identitatea sursei.
Ceea ce-l transformă într-un film prost.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
