Academicianul Şerban Papacostea s-a născut în Bucureşti, la 25 iunie 1928, într-o familie care a construit intens istoria politică şi intelectuală a României secolului XX. Unchiul marelui istoric, Victor Papacostea, a fost refondatorul Institutului de Studii Sud-Est Europene (după asasinarea lui N. Iorga) şi acela care a creat revista „Balcania”, o vreme cea mai importantă publicaţie europeană pe această problematică şi al cărei standard ştiinţific, în ţară, nu a putut fi depăşit nici astăzi. Unchiul Cezar Papacostea a constituit un reper obligatoriu în istoria studiilor clasice româneşti. Un alt unchi, Alexandru Papacostea, mort tânăr, autor al consistentului dar prea puţin cunoscutului volum „România politică”, poate fi considerat drept iniţiatorul în ţara noastră a ceea ce, astăzi, îndeobşte numim ştiinţă politică. Tatăl, Petre Papacostea, a ales cariera politică: membru în guvernele interbelice ale Partidului Poporului (1920-1921 şi 1926-1927) şi secretar politic al Mareşalului Alexandru Averescu (până la moartea acestuia, în 1938), de trei ori prim ministru al României. O familie din care au mai făcut parte scriitorul Vintilă Horia (exilat în Spania din motive politice şi laureat al premiului Goncourt în anul 1960 pentru literatură), cercetătoarea Cornelia Papacostea Danielopol, lingvista de excepţie Michaela Ghiţescu, director al revistei „Memoria”, latinistul Gheorghe Ceauşescu (fără nicio legătură de rudenie cu familia dictatorului), bizantinistul Şerban Nicolae Tanaşoca, director multă vreme al Institutului de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.
În casa din strada Caragea Vodă 19, în care a locuit întreaga viaţă, Şerban Papacostea a cunoscut, datorită poziţiei familiei sale, tot ceea ce a însemnat elită politică şi intelectuală interbelică românească: prim miniştrii Alexandru Averescu, Octavian Goga, Nicolae Rădescu, pe Gheorghe Brătianu, Mihail Manoilescu, Constantin Argetoianu, Ioan Lupaş. Câţiva paşi, pe aceeaşi stradă, despărţeau locuinţa familiei Papacostea de acelea ale lui Iuliu Maniu şi Constantin I.C. Brătianu. Nu mai este de mirare, prin urmare, gustul pentru istorie şi pentru analiza logică a proceselor ei, deschis tânărului învăţăcel de către personajele ce şi-au luat locul binemeritat în manuale şi monografii.
În 1949, cu mari greutăţi datorate tocmai acestui trecut, Şerban Papacostea şi-a finalizat studiile universitare la Facultatea de Litere şi Filosofie a Universităţii din Bucureşti. Până în 1948 fusese încurajat în drumul ales de către Gheorghe Brătianu, cel care a avut premoniţia de a percepe, chiar de la bun început, valoarea şi talentul aceluia care va deveni, decenii mai apoi, cel mai important istoric al ţării.
Cu certitudine, Şerban Papacostea şi-ar fi pregătit riguros lucrarea de licenţă şi ar fi urmat sfaturile lui Gheorghe Brătianu şi ale lui Andrei Oţetea, alt mentor spiritual al său. Câteva luni după absolvire, în martie 1950, însă, a făcut cunoştinţă cu realităţile dobrogene dintr-o postură obişnuită pentru vârfurile acestei ţări. Într-o colonie de muncă, la Capul Midia, Şerban Papacostea a dat obolul său la construirea Canalului Dunăre–Marea Neagră, cel mai sinistru cimitir al elitelor româneşti necomuniste. O ironie a sorţii – care i-a întărit convingerea profundă şi permanentă privind incapacitatea sistemului totalitar comunist de a subzista -a făcut ca unul dintre colegii de muncă, din lagăr, ai tânărului absolvent Şerban Papacostea să fie chiar Gheorghe Cristescu, primul preşedinte al Partidului Comunist din România.
Eliberarea din gulag nu i-a adus şi reabilitarea: abia în 1956 a reuşit să-şi susţină examenul de licenţă şi, câteva luni după aceea, în 1957, prin generozitatea şi curajul lui Andrei Oţetea, director al Institutului de Istorie din Bucureşti, a fost angajat cercetător la acest Institut (după o scurtă trecere, în 1951-1952, când a fost repede epurat, pe motive politice). „Un cuib de reacţionari”, aşa definea Şerban Papacostea, cu profundă recunoştinţă şi cu umorul care l-a însoţit toată viaţa, locul acesta unde i-a întâlnit pe cei mai mari istorici ai ţării, aceia care nu pieriseră în închisori: Nicolae Bănescu, P.P. Panaitescu, C.C. Giurescu, Ilie Corfus, Maria Holban.
Având interdicţie de a ieşi din ţară, Şerban Papacostea a compensat acest handicap major în cercetarea ştiinţifică prin investigaţii minuţioase şi analize de excepţie în arhivele din diversele oraşe ale ţării şi în bibliotecile la îndemână. Rezultatele – cele pe care le cunoaştem astăzi- l-au făcut să fie considerat, de cea mai mare parte a specialiştilor, drept cel mai important medievist pe care l-a dat această ţară.
În 1968 şi-a susţinut, sub coordonarea lui Andrei Oţetea, teza de doctorat, Oltenia sub austrieci (1718-1739), tipărită pentru prima dată în 1971. Tot în 1968, pentru prima dată (şi singura, până în 1990), i s-a acceptat un stagiu de documentare de şase luni în Polonia. La Cracovia şi Varşovia, destinul i-a hărăzit evenimente politice şi sociale de amploare, de contestare violentă a regimului, ce au premers amplele greve politice de la Marea Baltică, din 1970. O dată în plus, convingerea privind şubrezenia regimurilor comuniste i-a fost întărită: într-o dezbatere publică, la Institutul de Istorie „N. Iorga”, academicianul Florin Constantiniu recunoştea că Şerban Papacostea îi prezisese, cu argumente logice indubitabile, sfârşitul comunismului încă din 1957.
Până în decembrie 1989, deşi nu i se permitea participarea la congrese şi sesiuni ştiinţifice peste hotare, Şerban Papacostea a devenit autoritate incontestabilă – inclusiv internaţională – în probleme legate de evoluţia spaţiului românesc în secolele XIII-XIV, de cea a zonei Mării Negre şi a domniei lui Ştefan cel Mare. Alături de cea mai înaltă ţinută ştiinţifică, o aură de infaibilitate profesională puţin cunoscută printre colegii săi, Şerban Papacostea a devenit, în timp, şi un reper moral inconfundabil în contextul agoniei regimului totalitar. Teoria refuzului colaborării, cu implicaţiile personale şi profesionale din cele mai neplăcute, a fost unanim apreciată, deşi nu însuşită în totalitate, de către colegi şi prieteni. În decembrie 1989, fără nici un fel de contestare, ca unul dintre cele mai normale şi aşteptate gesturi reparatorii, Şerban Papacostea a fost ales, în unanimitate, director al Institutului de Istorie „N. Iorga” din Bucureşti, pe care l-a condus până în 2001.
Verticalitatea morală puţin obişnuită în societatea românească, limpezimea proiectului managerial, încrederea necondiţionată acordată tinerilor, deschiderea totală către instituţiile europene, condamnarea fără echivoc a imposturii şi a amestecului politicului în ştiinţă au transformat Institutul de Istorie „N. Iorga” şi pe directorul său, Şerban Papacostea, într-unul dintre cele mai importante centre ale istoriografiei europene, legând actualitatea de tradiţia directoratelor lui N. Iorga (1937-1940) şi Gheorghe Brătianu (1941-1948). Istorici renumiţi – din ţară şi din străinătate -, diplomaţi, lideri politici (de la Ilie Verdeţ la Corneliu Coposu), reprezentanţi ai instituţiilor europene, toţi au trecut în acest deceniu pragul cabinetului directorial iar activitatea ştiinţifică – editarea de volume, reviste, diverse publicaţii, organizarea de reuniuni, simpozioane şi conferinţe – a căpătat o asemenea amploare încât Institutul de Istorie „N. Iorga” se transformase într-un veritabil centru ştiinţific european.
Tinerii absolvenţi au constituit o preocupare profesională permanentă şi intensă pentru Şerban Papacostea – o generozitate ireală ce a venit din convingerea profundă asupra Binelui şi din ataşamentul necondiţionat faţă de corectitudine morală şi profesionalism indubitabil.
În 1991, Şerban Papacostea a fost ales membru al Academiei Române, iar din 1996 al Academiei Ligure de Ştiinţe (din Italia), al doilea român în acest ultim for ştiinţific, după Gheorghe Brătianu. În 1996, a devenit profesor al Facultăţii de Istorie şi Ştiinţe Politice a Universităţii „Ovidius” (unde a funcţionat până în 2006) şi, tot din acelaşi an, al Universităţii din Freiburg (Germania).
Şerban Papacostea a reprezentat un moment de referinţă în dezvoltarea cercetărilor româneşti şi europene privind istoria şi civilizaţia spaţiului Mării Negre. A publicat, pe această temă, volume, articole şi studii ştiinţifice şi politice în reviste de specialitate şi în presa din ţară şi din Germania, Marea Britanie, S.U.A., Franţa, Italia, Elveţia, Austria, Israel, Grecia, Polonia, Ungaria, Rusia, Bulgaria, Republica Moldova, a fondat şi a condus în colaborare cu arheologul Petre Alexandrescu unica publicaţie ştiinţifică pe această temă – revista „Il Mar Nero”- apărută la Roma. Totodată, în 1990, Şerban Papacostea a regândit şi reformulat activităţile Comisiei mixte de istorici din România şi Federaţia Rusă, conducând delegaţia istoricilor români până în 2001. Lui i s-a datorat introducerea pe agenda de dezbateri a fiecărei reuniuni a Comisiei a câte unei secţiuni exclusive dedicate evoluţiilor istorice din regiunea Mării Negre. În anul 2004, Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice şi Centrul de studii şi cercetări ale istoriei şi civilizaţiei zonei Mării Negre (secolele XIX-XXI) – în parteneriat cu Institutul de Istorie „N. Iorga”, Academia Română şi Academia de Ştiinţe a Federaţiei Ruse – a devenit gazda, în România, a activităţilor acestei prodigioase Comisii ştiinţifice. Ultima participare oficială a lui Şerban Papacostea la o reuniune a Universităţii „Ovidius” din Constanţa a fost legată de conducerea onorifică a delegaţiei române la şedinţa Comisiei mixte de istorici din România şi Federaţia Rusă, desfăşurată la Constanţa în septembrie 2012. Şi în acest moment a militat pentru obiectivele majore ale relaţiei bilaterale: repararea traumelor istorice provocate de pierderea Basarabiei şi nordului Bucovinei, recuperarea tezaurului istoric şi arhivistic depozitat la Moscova în 1916, colaborarea ştiinţifică în analiza problemelor legate de evoluţiile din bazinul Mării Negre.
A participat, de câte ori a fost invitat, la reniunile ştiinţifice „Pontica”, desfăşurate de Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa, o manifestare pentru care a avut mereu o preţuire deosebită dată de prieteniile profunde care l-au legat de nume precum Petre Alexandrescu, Petre Diaconu, Mihai Irimia sau Maria Bărbulescu.
Şerban Papacostea a publicat la Constanţa, la Editura Universităţii „Ovidius”, singura lucrare monumentală privind sinteza epocii medevale referitoare la Marea Neagră din istoriografia română, un volum care s-a bucurat de un imens succes ştiinţific şi de librărie: „Marea Neagră: răspântie a drumurilor intercontinentale, 1204-1453”.
Sit sibi terra levis!
(Text semnat de Florin Anghel, publicat în Revista Pontica, nr. 51, 2018)
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
