Trei povești despre Veliko Târnovo

Când vei găsi și pentru tine un răgaz de 2-3 zile, când vei fi copleșit de griji și vei simți că vrei să o iei la fugă prin lume în picioarele goale, doar-doar vei scăpa de toate poverile și sperând că la întoarcere totul va fi revenit la normal, de-abia atunci vei pleca la Veliko Târnovo.

Spre sfârșitul verii vei ajunge la graniță, în jurul orei 17:00. Acolo te vei opri la ultima benzinărie românească, eventual te vei ”bucura” de un veritabil atac de panică, din cauza telefoanelor care nu vor conteni să sune: familie, job, probleme despre care crezi că doar tu le poți rezolva. Și ghici ce? Ai uitat să-ți activezi roamingul! În câteva minute ești dincolo, acolo unde nici un mesaj, nici un apel nu mai ajunge la tine din cauză că tu ai uitat să-ți activezi roamingul!
De la Giurgiu vei mai merge o oră și ceva. Prietenii îți vor spune: ”Fii atentă și nu rata intrarea în oraș! E spectaculoasă! N-ai să mai vezi așa ceva!” Ești copleșit însă de remușcări și de tot ce-ai lăsat în urmă: familie, job, probleme despre care crezi că doar tu le poți rezolva. Nu apuci să vezi decât niște banale locuințe construite, în trepte, conform arhitecturii medievale, croșetate una lângă alta de-a lungul muntelui. Dedesubtul lor, te furișezi în Veliko Târnovo.
Loganul prietenilor tăi străbate tunelul care traversează muntele sub care tu treci triumfător: E primul tău concediu din ultimii cinci ani. Ai 3 zile în care TREBUIE să te relaxezi. Și TREBUIE să te întorci la muncă relaxat. Pentru că la întoarcere te așteaptă cele trei elemente vitale: familia, jobul și problemele despre care crezi că doar tu le poți rezolva!
Ajungi la recepția hotelului de 4 stele și te cazezi. Ai negociat cu tipa de la recepție, într-un schimb pueril de e-mailuri. Ți-a lăsat, pentru o cameră dublă, de la 60 de euro, la 40 de euro. Îți explică, într-o engleză cu accent balcanic enervant, că beneficiezi gratuit de mic dejun, saună, piscină, fitness, masaj bla bla, și că stai la etajul ”-1”. Te blochezi, dar rămâi cumva liniștit. Știi numărul de la Protecția Consumatorului, drepturile turistului, legislația europeană bla bla. Tu înțelegi că ai negociat, dar nu ca să stai la subsol.
În fine, îți explică și, în cele din urmă, înțelegi că, în fapt, stai într-un hotel construit în munte. ÎN munte. Și că parterul este, de fapt, mijlocul înălțimii hotelului. Adică, dacă hotelul are 10 etaje și tu ești cazat la etajul 5, atunci acesta va fi, de fapt, etajul ”-1”, pentru că ești la minus un etaj față de nivelul străzii. În fine, e complicat. Mergi și o să înțelegi singur. Tot orașul e construit pe nivele. Ca într-un joc de strategie a cărui ultimă misiune este să te întorci acasă relaxat. Urăsc jocurile de strategie.
După ce te cazezi, eventual cu prietena ta cea mai bună, într-o cameră prea mare pentru tine, dar prea mică pentru amândouă, cu o baie și o plasmă imense, un hol și un dressing ideal, mergi pe terasă. Un peisaj care te lasă rece: pădure, copaci, arbuști, flori, deal și munte, de la verde crud la arămiu, de la munte la deal, de la răsărit la apus. Un râu care traversează totul și un apus ca în filme. Nimic deosebit. Tu ai o familie, un job și probleme despre care crezi că doar tu le poți rezolva.
Te îmbraci în ceva lejer și te lași pe mâna prietenilor tăi, care au mai fost în Veliko Târnovo, în alegerea restaurantului în care vei lua cina. Îl vor alege pe cel mai scump. Vei mânca paste quatro formaggi, printre cele mai scumpe din meniu, și nu pentru că ești snob, ci pentru că nu ai timp să citești tot meniul. Asta e scuza. Adevărul e că nu ești în stare să te decizi la o porție de mâncare dintre zecile de oferte enumerate în bulgară, engleză, franceză și germană. În ce limbă să citești mai repede atâtea ingrediente și combinații câte îți oferă ei? În limba pe care o înțelegi cel mai bine, pe care o vorbești cel mai des sau pe care ești obligat să o folosești cel mai des? Sunt cele mai minuscule, uscate și fade paste quatro formaggi pe care le-ai mâncat vreodată, comparativ cu ulcelele de mâncăruri tradiționale care le-au fost servite prietenilor tăi. Mesteci și înghiți în sec.
În prima dimineață te trezești cu un nod în piept. Simți o emoție ciudată. Nu ți-ai făcut lista cu treburi de rezolvat pentru ziua respectivă și ești copleșit de o confuzie combinată cu nervozitate. Pe drum spre mic-dejun încerci să-ți încropești niște taskuri, proiecte, chestii de bifat. Nu reușești, pentru că nu știi ce te așteaptă, habar n-ai unde ai ajuns. Nici măcar nu știi ce să alegi din bufetul suedez pentru că niciodată n-ai avut mai multe opțiuni în afara celor impuse de veșnicul regim sănătos pe care îl urmezi.
Bei cafeaua degeaba. Oricum, te simți fresh într-un mod ciudat, n-ai dormit toată noaptea, te-ai trezit la 07:00, dar ultimul lucru pe care ți-l dorești este să dormi. Și totul se petrece pe terasa amenajată pe buza muntelui, iar tu privești prăpastia de sub tine ca și cum ar fi ultima pe care o vezi, orbit fiind de un răsărit pe care nu l-ai mai văzut de-acum cinci ani.
Îți place istoria, ba ai și studiat-o la un moment dat. Sau ți-au trecut câteva cărți prin mână, cândva. Te îndrepți cu pași repezi, într-o zi foarte călduroasă, spre Cetatea Țarilor, de secol XII. În mod normal ai fi extaziat de simplul gând că ai putea să vezi o cetate construită în anul 1100, unde au fost încoronați țarii bulgari în timpul Imperiului Bizantin. Acum, însă, nu te gândești decât la familie, job și problemele despre care crezi că doar tu le poți rezolva.
La prânz, prietenii or să te ducă la Hanul Hagi Nikoli, singurul din Bulgaria care a mai rezistat până azi, din cele 70 de hanuri construite de-a lungul istoriei bulgarilor.
Prietenii tăi se vor desfăta cu supe de ceapă și alte delicatese, iar tu vei sta îmbufnat (și vei fi comandat doar o apă de 1,5 litri) pentru că ți-a scăpat printre degete jumătate de zi în care nu ai făcut nimic. Ai pierdut inutil șase ore din viața ta. Te-ai plimbat, ai vizitat o cetate unică în sud-estul Europei, ai vizitat fostul Parlament al Bulgariei din fosta capitală a bulgarilor, și nu te-ai ocupat nici o secundă de familie, job și pro-blemele despre care crezi că doar tu le poți rezolva. E ceva ciudat totuși. Tânjești după aroma cafelei turcești comandate de unul dintre prietenii tăi…
Ajungi la hotel, faci un duș și pleci la piscină. Ai și jacuzzi, și alte chestii. Te bălăcești o oră și ceva. Poate e prima oară când mergi la piscină. Parcă te rela-xezi? Dar, vaaai, cât de vinovat de simți! Cum ai putea să uiți de familie, job și problemele
despre care crezi că doar tu le poți rezolva?!
Îți revii repede. Pleci în cameră, faci o baie și te pregătești de cină. Mai faci o plimbare prin magazinele de suveniruri și de-abia acum îi observi pe meșteșugarii care lucrează în piele, lemn, fier, aramă, lut și alte materiale, chiar sub nasul tău, în magazinele de suveniruri. Te simți cumva vinovat. Tu ai putea să faci asta zilnic? Nu. Norocul tău este că familia, jobul și pro-blemele despre care crezi că doar tu le poți rezolva implică în fiecare zi alte și alte lucruri, locuri și situații.
Prietenii tăi au fost încântați de cum se gătește la Hanul Hagi Nikoli. Deci vă veți întoarce acolo, la cină. Tu, evident, ai stomacul cât un pumn pentru că, deh, familie, job, probleme… Ei se vor înfrupta, din nou, din porții de câte un kilogram de bunătăți autohtone gătite într-un han medieval de patru stele bulgărești, la preț de autoservire pe litoralul românesc. La sfârșitul serii parcă-parcă ți se face foame. Sau poftă de ceva bun…
În următoarea dimineață veți pleca spre Arbanași. E un sat situat la 3 kilometri de Veliko Târnovo, în sus. Adică și mai în creasta muntelui decât este lăsat de Dumnezeu, Veliko. Prietenii tăi sunt fascinați de cum a fost inclus satul Arbanași în siturile UNESCO. Pentru că toată arhitectura medievală a fost conservată întocmai. Peisaje, verdeață, munte, deal, arhitectură, basilici bizantine, totul este exact ca în urmă cu un mileniu. Mare lucru… Tu cauți disperată semnal la telefoanele prietenilor care nu au uitat să își activeze roamingul. Și care sunt, culmea, mai relaxați decât tine. Pentru că ei, ignoranții, uită în momente ca astea de familie, job și probleme despre care crezi că doar ei le pot rezolva.
La întoarcere, piscina nu te mai relaxează la fel. Pentru că sentimentul de vinovăție este și mai mare. La cină însă, te dezlănțui. Te înfrupți cu tot ce ți se pare mai delicios din meniu.
Observi chiar că ospătarii vorbesc engleza aia cu accent enervant balcanic pentru că jumătate din ce vorbesc ei este în română. Nu încercau decât să fie ospitalieri și să te facă să te simți ca acasă. Asta te-a enervat? Da, asta. Te simțeai ca acasă… Săracii ospătari. Probabil rup câte ceva elementar din jumătate din limbile vorbite în Europa, la ce diversitate de turiști e în Veliko Târnovo.
E dimineața plecării. Îți faci bagajul. Refuzi să bei cafeaua și să molfăi mic-dejunul la hotel. Pleci la Han. Vrei musai să te răsfeți cu aroma cafelei pe care ai simțit-o cu o zi în urmă. Înainte de asta, trebuie să te plimbi prin orașul nou, pentru că un workaholic ca tine își începe ziua chiar și înaintea ospătarilor dintr-un oraș turistic.
Evident, ai un șoc. Poate prea mare. Orașul nou este sufocat de blocurile comuniste jegoase și ciuruite de nepăsare, de străzile triste și goale, de piețele parcă rupte din lumea a treia și de cablurile atârnând ale troleibuzelor învechite. Fosta capitală a Bulgariei este, în fapt, o victimă a contrastelor.
Te întorci rapid la Han. Sorbi fiecare picătură de cafea ca și cum ar fi ultima din Veliko. Începe să-ți placă. Privești în jur, începi să admiri peisajele, arhitectura, monumentele, totul. E liniște. Adică ceva ce n-ai știi exact cum se definește. Te copleșește vinovăția. Te-ai relaxat. Cum rămâne cu familia, jobul și problemele despre care crezi că doar tu le poți rezolva?
Nu intra în panică! În cinci ore ești înapoi. Ești în siguranță. Ești înapoi la familia, jobul și problemele despre care crezi că doar tu le poți rezolva.

Nu am folosit niciodată termeni exhaustivi la adresa turismului din țara vecină, Bulgaria. Mereu am găsit inconvenientul unei vacanțe petrecute peste Dunăre, dezavantajele all-inclusivurilor bulgărești sau alternativa românească la stațiunile montane ale vecinilor noștri de la sud. Poate și dintr-o pornire patriotică, poate și din experiențele mai puțin plăcute trăite pe tărâmuri bulgărești…

Însă o experiență recentă m-a făcut să realizez că bulgarii, deși mai săraci, mai puțini și fără prea multe de arătat au câteva clase peste noi în materie de turism.
La aproape 100 de kilometri după ce treci podul peste Dunăre dintre Giurgiu și Ruse, direct spre centrul Bulgariei, Veliko Târnovo te așteaptă parcă neschimbat încă din perioada medievală. Este vorba de zona veche din jurul cetății Țareveț, ce veghează tocmai din secolul XII cursul lin al râului Iantra. Încrustate în stâncă, casele bătrâne îți taie răsuflarea. Dai rapid câteva pagini de istorie și timpul se oprește. Da, la Veliko Târnovo timpul se dilată. Trei zile petrecute pe dealurile unde erau încoronați țarii bulgari îți par o veșnicie. O veșnicie de istorie, bun gust și ospitalitate.
Cetatea Tsarevets, frumos pusă în scenă prin tușele adăugate de noile administrații locale, dar care păstrează aerul vechi și apăsător al istoriei bulgare, frumusețea arhitecturală din sătucul Arbanași, declarat sit UNESCO, aleile întortocheate, ce mereu urcă pieptiș sau coboară abrupt, terasele cocoțate în stâncă sau restaurantele cu specific bulgăresc ce îți oferă la orice oră un deliciu culinar de care rar ai parte sunt motive serioase pentru care ar trebui să vizitezi Veliko Târnovo.
Însă, eu m-aș întoarce în orășelul turistic bulgăresc pentru un singur lucru. Nu am crezut niciodată că o stradelă de doar câteva sute de metri lungime mă poate aduce înapoi, an de an. Îngustă, lină, îngrămădită de-o parte și de alta de case construite în perioada medievală, cu o arhitectură specifică, pietruită atent și șlefuită de vremuri, ulița meșteșugarilor dă viață vechii cetăți Târnovo. Plină de turiști din diverse colțuri ale lumii, stradela nu oferă numai vitrine împopoțonate cu suveniruri, ci și artiști din diverse bresle, ce lucrează molcom în atelierele lor. Ba cu lemn, ba cu piele, ori cu pensule sau alamă, meșterii bulgari oferă un spectacol de neuitat ochiului ce vrea să privească. Artă pură, originală, realizată în văzul turiștilor… Acesta este spiritul ce dăinuie în Veliko Târnovo.
Și dacă nu ești îmbătat prea tare de aerul boem al cetății bulgărești și realizezi că turiști de pe toate continentele lumii vizitează Veliko Târnovo într-un număr consistent an de an, indiferent de anotimp, doar pentru a vizita o cetate, pentru a admira câteva străduțe înșirate pe un deal și pentru a mânca bine la prețuri accesibile, atunci îți dai seama de ce bulgarii sunt cu câteva clase peste români în materie de turism.

Din prima clipă, aceea în care am coborât acolo într-o seară abundentă de vară, am simţit că despre Veliko Târnovo nu voi putea să scriu. Dacă o fac acum, nu este atât pentru a încerca să-mi înfrâng o timiditate, ci pentru a încerca să mi-o explic.

E bine să stai mult într-un loc, e bine să-l răscoleşti? Sau e bine să treci, lăsând ochii să ia numai ceea ce li se cuvine?

Panorama, numele hotelului şi al priveliştii pe care o aveam dimineaţa şi noaptea în faţa ochilor, e năucitoare. O îngrămădire de clădiri strânse în stâncile abrupt săpate de Iantra, râul care străbate oraşul. Străzi înguste, pietruite, cu case suite una peste alta, având parterul din piatră şi etajul din lemn, cu ferestre încastrate şi împodobite cu flori. Nu, de fapt nu sunt prea multe străzi în acel Veliko Târnovo pe care l-am bătut cu piciorul ore în şir: sunt scări şi povârnişuri pietroase, care urcă abrupt, violent câteodată spre arterele principale. Acoperişurile caselor, cel mai adesea cu olane adevărate, sunt, câteodată, temelia celor vecine.
Hagi Nikoli este un han vechi, de la mijlocul secolului al XIX-lea, o copie mai intimă a Hanului lui Manuc din Bucureşti. Curtea din piatră, înconjurată de ziduri masive, astăzi locuinţe banale pentru turişti, îmi evocă aroma cafelei turceşti, băută în ceşcuţe albe, după oboseala unei zile sau în blândeţea unei dimineţi. Nu este ceea ce în România s-ar numi un local luxos dar, cum ajung acolo, ceva se ataşează, instinctiv, în memorie. Porţile hanului, frumoasă feronerie, dau direct în pietrele uliţei meşteşugarilor şi spre terasele de la înălţimea cărora, cât a fost vreme, am putut privi mişcările micului oraş cu armatele lui de turişti.
Casa cu maimuţă, de la capătul străzii Samodorvska Ciarşia, este cea mai cunoscută clădire a Bulgariei. Nimeni nu ştie de ce Kolio Ficeto a pus, deasupra intrării, animalul acesta exotic şezând pe o bucată de ardezie şi de ce a gândit faţada şi balcoanele în cărămidă roşiatică. Mie, casa asta, îmi este ca statuia lui Ovidiu în oraşul în care trăiesc: o văd mereu, îmi amintesc de ea, mă aşez cu o curiozitate, mereu alta, în faţa ei. Da, ştiu, înăuntru nu este mare lucru dar, de fiecare dată, o privesc cu aceeaşi uimire. Îmi pare rău că nimeni nu mă invită înăuntru şi că niciodată, în toate zilele mele în oraşul ţarilor bulgari, nu am găsit deschisă uşa.
Îmi place, atât cât se poate, pe Samodorvska Ciarşia: meşteşugari adevăraţi în piele, sticlă, argint, lut, pânză, lână, pictură, ceramică, cosmetică. Mulţime de oameni, din toată Europa, cafenele şi restaurante fără muzică şi istericalele turiştilor de weekend, clădiri în cel mai bun şi meticulos stil balcanic, culoare. Da, mai ales culoarea este cea care mă incită: sunt sute sau mii de astfel de străzi europene, dichisite, septic, aliniate. Noaptea, când nu rămâne decât răceala pietrei, strada este cu adevărat fermecătoare. Şi, parcă, noaptea, privind-o de pe treptele de piatră este chiar mai frumoasă.
Veliko Târnovo al meu mai este oraşul nefericitului prinţ Alexandru Battenberg. Modest, idealist, creator, naiv în faţa lucrăturilor balcanice. Am tot timpul impresia că este un frate pierdut, demult. A fost alungat şi trădat de prietenii lui bulgari tocmai din cauza credinţei că oamenii sunt buni. Când intru în sala Parlamentului, acolo unde se proclama naşterea Bulgariei moderne, pot privi, de pe meschina treaptă a tronului, cum a încercat să convingă aleşii poporului cu obişnuinţa regulilor. Muzeul de Istorie, acum, are o reverie după vremea răposatului Todor Jivkov: un amestec indigest de icoane, arme, cărţi vechi (editate în bulgară la Bucureşti şi în Bolgradul românesc), ziare, ceva argintărie cam fără valoare. Şi o meteahnă împrumutată de la buna vecină, Elena Ceauşescu: economia de lumină electrică, aspect care face aproape inutilă vizita. Sălile sunt destul de inospitaliere, cam prăfoase şi cu greu ar putea fi acceptate pentru o candidată la capitala culturală a Europei, fie şi pentru 2019. Aş fi preferat să mă plimb prin povestea fratelui meu de demult, o merită şi, poate, ar face din oraşul acesta ceva mai mult decât eternul clişeu al cetăţii ţarilor din Evul Mediu care au locuit imensa colină Ţareveţ, punct turistic obligatoriu.
Îmi aduc aminte străzile înguste de pe marginea prăpastiei Iantrei, restaurantul Ştasleviţa, unul dintre locurile în care cu siguranţă nu am regretat nimic (mă încântă bucătăria bulgară şi amestecul ei neostenit de elemente), gara pierdută, fără trenuri, de pe malul râului, terasa odihnitoare a Muzeului de Artă, de unde poţi vedea întreaga prăpastie aglomerată cu case, bronzurile cam urâte pe post de statui, hora aceea năucitoare de femei, pictată atât de frumos în pridvorul Bisericii Naşterii Domnului din Arbanasi (unde, dacă eşti atent, poţi privi şi modelele batistelor tradiţionale), zona rezidenţială, de blocuri terne, cu trotuare curate şi cu magazine foarte mo-deste, naturaleţea conversaţiilor, chipurile tihnite ale străzilor.
Dacă priveşti Veliko Târnovo cu obişnuinţa zilelor normale, aproape totul devine relaxant. Nu, nu găseşti extravaganţele, sclipiciul şi zgomotul oricărei destinaţii turistice româneşti. Vei mai duce lipsa disputelor epuizante cu aceia care îti construiesc vacanţa (hotelieri, chelneri, casieri, vânzători). Nu am putut privi cai, ponei şi nici vânzători ambulanţi de fructe şi porumb. Nici hamsii nu ai de unde cumpăra, cartofii prăjiţi nu sunt decongelaţi iar sosurile şi ingredientele oricărui fel de mâncare nu sunt aduse de la vreun lanţ de magazine.
Acest Veliko Târnovo îmi rămâne cu totul în memorie, ca un vin bun, în creierii nopţii, băut cu prietenii dragi.