Seara zilei de 16 iulie se anunţa una extrem de mondenă pentru Turcia: de ceva vreme, mass-media de sport anunţau că pe stadionul din Antalya urma să se desfăşoare un meci de fotbal, ale cărui încasări ar fi intrat în conturile unei importante fundaţii caritabile. Maradona, Messi, Eden Hazard, Neymar, Iniesta şi, alături de ei, preşedintele Recep Tayyip Erdogan şi ministrul de Externe, ar fi fost componenţii celor două echipe. Trimişii de presă erau deja adunaţi în celebra staţiune maritimă şi se pregăteau pentru ample reportaje. Totuşi, agenţiile de ştiri au ales să transmită din Turcia cu totul alte informaţii.
A doua seară după atentatul de pe Promenade des Anglais, din Nisa, cam la aceeaşi oră, o veste a alarmat întreaga lume: la Istanbul şi Ankara lideri militari organizau o lovitură de stat împotriva puterii politice civile. Aeroporturile din cele două oraşe erau închise, televiziunea de stat a încetat transmisia obişnuită, tancuri şi formaţiuni militare defilau pe străzi şi în apropierea principalelor instituţii de stat, clădirile Parlamentului şi Palatului Prezidenţial erau lovite de bombe, podurile din Istanbul au fost închise circulaţiei, navigaţia prin strâmtoarea Bosfor a fost oprită iar frontierele de stat cu ţările europene au fost blocate. Un Comitet al Păcii, adică un guvern insurgent militar, anunţa introducerea legii marţiale şi înlocuirea puterii civile. Preşedintele Erdogan se afla în vacanţă, pe litoral, iar activităţile curente erau gestionate de prim ministrul Binali Yildirim.
La rândul lor, militarii, conduşi de colonelul Muharrem Kose, fost şef al Departamentului de consultanţă juridică al armatei, au anunţat, printr-un comunicat scurt şi obsedant lecturat de o crainică timorată a televiziunii naţionale, că au câştigat.
Departe de adevăr. Sosirea preşedintelui Erdogan pe aeroportul „Ataturk” din Istanbul, în primele ore ale zilei de 16 iulie, a conturat o variantă diferită.
Loviturile de stat militare împotriva regimurilor civile au făcut parte din istoria postbelică a Turciei. Ultima dintre ele în stil clasic, şi cea mai contestată, s-a produs la 12 septembrie 1980, când generalul Kenan Evren a preluat puterea şi a condus ţara cu mână de fier vreme de trei ani. Ambiţiile generalului Evren erau acelea de a feri moştenirea politică a lui Kemal Ataturk de influenţele emise din ce în ce mai ostentativ de grupările apropiate Republicii Islamice Iran (unde, la începutul anului 1979, regimul pro- occidental al şahinşahului Mohamed Reza Pahlavi fusese înlocuit de guvernarea ayatollahului Khomeini) precum şi de cele de stânga, extrem de apropiate de URSS şi alte state comuniste. Nu mai puţin de 600.000 de cetăţeni au fost supuşi rapid unor proceduri judiciare, câteva sute au fost executaţi iar libertăţile constituţionale au fost serios avariate vreme de câţiva ani. Constituţia adoptată de generalul Kenan Evren, în 1982, în vigoare şi acum, este reclamată că, în textul ei, mai degrabă susţine interesul statului decât al dreptului individual şi, pe de altă parte, nu separă cetăţenia de etnicitate. Preşedintele Erdogan îi mai reproşează şi limitările impuse funcţiei supreme în stat.
Abia în 1983 Turcia a revenit la un regim civil, prin alegerea ca preşedinte al Republicii a lui Turgut Ozal şi, de atunci, o succesiune întreagă de lideri, inclusiv preluarea şefiei guvernului, în 2002, de către Erdogan, a conturat un peisaj politic, economic şi social extrem de divers şi de dinamic. Republica kemalistă a cunoscut, de atunci, transformări profunde, sociale, instituţionale şi economice iar intervenţiile armatei, vizibile sau nu, au fost relativ reduse faţă de cele întâmplate în primele trei decenii şi jumătate de la încheierea ultimului Război Mondial. Fără ca acest lucru să fi însemnat, însă, neimplicarea liderilor militari în stabilirea principalelor strategii naţionale.
Influenţa politică a armatei a devenit din ce în ce mai discretă în societatea turcă abia o dată cu evoluţia guvernării, apoi a preşedenţiei lui Recep Tayyip Erdogan, la începutul anilor 2000. Creşterea economică accelerată dar şi evoluţiile internaţionale, inclusiv recentele conflicte din Orientul Mijlociu, au sporit relevanţa Turciei în geografia relaţiilor internaţionale la un nivel nesperat acum câteva decenii. Practic, Ankara a devenit indispensabilă în rezolvarea globală a unor situaţii majore: comerţul cu resurse în Marea Neagră şi Balcani, războaiele din Siria şi Irak, relaţiile cu Rusia ale statelor de pe frontul răsăritean al NATO, criza refugiaţilor din Europa, negocierile de aderare la Uniunea Europeană. Ar mai trebui amintite seriile de atentate teroriste din ultima vreme, puse pe seama radicalilor islamişti sau kurzi, cărora instituţiile de securitate şi de forţă ale ţării trebuie să le dea un răspuns. Este greu de prezumat, în aceste ecuaţii, că armata a fost marginalizată instituţional, ca instrument de politică externă a Ankarei. Am putea spune, ba dimpotrivă. Acuzaţiile publice ale guvernelor occidentale privind derapajele de la democraţie ale preşedintelui Recep Tayyip Erdogan nu au fost asumate de lideri militari marcanţi şi nici nu au fost aduse în discuţii publice din partea generalilor. Căci, se consideră, armata Republicii Turcia este cel mai fidel apărător al moştenirii politice lăsate de Kemal Ataturk: democraţia, laicitatea statului, drepturile constituţionale în spirit european.
De ce ar fi fost liderii militari turci nemulţumiţi de conducerea civilă? Multe voci invocă traseul din ce în ce mai evident spre o zonă islamică din punct de vedere politic, social şi cultural. Cu toate acestea, reputaţia partidului de guvernământ, AKP, a ieşit destul de sigură în alegerile parlamentare, mai ales dacă ţinem seama că au trecut mai bine de 14 ani de la instalarea lui Recep Tayyip Erdogan în conducerea de la Ankara. Este drept, există destule semnale privind o marjă din ce în ce mai îngustă a exprimării publice dar, în acelaşi timp, condiţiile puse de agenda de integrare a Turciei în Uniunea Europeană sunt foarte precise şi necondiţionate. Prin urmare, acceptând valabilitatea criticilor prezentului politic, viitorul european al Turciei nu poate diferi de al oricărui alt membru al comunităţii bruxelleze. În al doilea rând, imploziile statelor arabe vecine Turciei, precum şi veşnicele dispute cu comunitatea kurdă, au sporit relaţia de colaborare între politic şi militar dincolo de gesturi de curtoazie. Atât frontierele statului, cât şi stabilitatea internă, au reprezentat şi reprezintă proiecte comune şi extrem de complexe ale celor doi poli de putere. Poate fi vorba despre o influenţă mare a AKP, partidul de guvernământ, în stabilirea ierarhiilor şi a politicilor instituţionale interne ale armatei? O ipoteză demnă de luat în seamă.
Ministrul Justiţiei, Bekir Bozdag, urmat apoi şi de alţi lideri, inclusiv de preşedintele Republicii, au acuzat pe liderul Fethullah Gulen, aflat în exil în SUA, că ar fi inspiratorul puciului militar. Va fi greu de dovedit.
Mult mai realist, ambasadorul Republicii Turcia la Bucureşti, Osman Koray Ertas, punea un diagnostic extrem de concis asupra eşecului militar din noaptea de iulie: „În această epocă în care societăţile noastre sunt libere şi deschise, nu există loc pentru mişcări cum este o lovitură de stat militară, în special într-o ţară ca Turcia, ţara care doreşte să intre în U.E., ţară membră NATO.” Aşa este, nici Turcia, nici lumea în care trăim nu mai au loc pentru memoria empatică a generalului Kenan Evren.
Acţiunea militară nu a fost sprijinită nici măcar de opoziţia parlamentară, extrem de vocală faţă de politicile preşedintelui Erdogan. Kemal Kalicdaroglu declara în noaptea puciului că dezavuează o schimbare neconstituţională deoarece „ţara noastră a suferit mult din cauza loviturilor de stat. Nu vrem să retrăim aceleşi greutăţi. Noi revendicăm republica noastră şi democraţia noastră”. Nici nu mai era mare lucru de făcut deoarece, la câteva ore după declanşarea mişcărilor de trupe, lideri importanţi ai lumii ceruseră reinstalarea imediată a ordinii democratice şi constituţionale. Şi, dacă declaraţiile standardizate ale Angelei Merkel, ale lui Donald Tusk, Jean- Claude Juncker, Alexis Tsipras su chiar Barack Obama nu puteau stârni emoţie, intervenţia hotărâtă a liderului celei mai importante alianţe militare din lume, din care face parte şi Turcia, a fost fără echivoc. Jens Stoltenberg, secretarul general al NATO, a solicitat, sibilinic, „respectarea totală a instituţiilor democratice”.
Regimul constituţional din Turcia a dovedit, urmare a eşecului loviturii de stat, că este extrem de bine conturat şi funcţional. Instituţiile statului nu au încetat o clipă să funcţioneze, opinia publică a dovedit spirit combativ pentru acţiune, liderii opoziţiei au refuzat puterea pe valul unei schimbări care nu se legitimează prin alegeri. Fie şi doar din aceste motive reiese că Republica Turcia este departe, acum, de modelul loviturii de stat din 1980 şi că, în ciuda diverselor disfuncţionalităţi, este o democraţie mai bună decât acum trei decenii.
Care vor fi relaţiile dintre puterea politică şi Armată? Ce mai rămâne din aura legendară a instituţiei militare invincibile, purtătoarea mesajului lui Kemal Ataturk?
În primul rând, trebuie stabilit care parte a Armatei a acceptat planul de răsturnare a puterii civile. La prima vedere, pare a fi o acţiune a unor grupuri de ofiţeri inferiori care au aplicat manualele teoretice, clasice, ale loviturilor de stat din 1960, 1971 şi 1980. Dar, nici Turcia, nici lumea nu mai sunt acolo.
În al doilea rând, puterea politică de la Ankara ar risca enorm un conflict deschis cu Armata, ca instituţie, într-un moment în care ne pregătim pentru lichidarea Statului Islamic în Siria şi Irak, deci pentru reaşezarea geopolitică a întregului Orient Mijlociu, şi pentru o nouă etapă în conflictul diplomatic şi instituţional dintre Rusia şi NATO. Preşedintele Erdogan nu îşi poate asuma rolul de lider regional şi de parte de organizare a regiunii arabe învecinate fără aportul substanţial al liderilor militari. După cum armata nu a mai avut pârghiile de a influenţa evoluţia politică, cel mai probabil nici instituţiile civile ale statului, legal alese, nu vor găsi căi, altele decât cele legale şi constituţionale, de a aplana conflictul cu puciştii.
Turcia este obligată să fie stabilă, laică şi democratică. Lovitura de stat eşuată, din noaptea de 15 spre 16 iulie, dincolo de pierderile umane fără precedent, reprezintă un exerciţiu extrem de argumentat pentru susţinerea unui truism. Acela că, este posibil, să fi trăit cu toţii ultima experienţă militară din viaţa politică a Turciei. Lumea de mâine a guvernelor de la Ankara va semăna, din ce în ce mai mult, cu instituţiile şi modelele europene iar schimbările politice intempestive vor fi, cel mai probabil, asigurate de moţiuni de cenzură în Parlament. Aşa cum este firesc.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
