Un editorial de Florin Anghel

„Revoluția franceză” a doamnelor Le Pen

De oriunde ai privi astăzi politica franceză, dinspre Stânga Partidului Socialist al preşedintelui François Hollande sau dinspre Dreapta Republicanilor lui Nicolas Sarkozy, rezultatul este acelaşi. Frontul Naţional a devenit cel mai important partid politic iar mătuşa Marine Le Pen şi nepoata (de doar 26 de ani) Marion Maréchal- Le Pen sunt cele mai dezbătute personaje publice.

Rezultatele alegerilor regionale din Franţa sunt o surpriză doar pentru cei care nu urmăresc politica din Hexagon. Nu atentatele teroriste din ianuarie şi noiembrie din acest an, de la Paris, au condus neapărat spre poziţia de lider a Frontului Naţional, formaţiune înfiinţată în 1972. Partidele tradiţionale—şi tranzacţiile lor vreme de decenii- au construit o structură extrem de solidă a Republicii a V-a iar liderii au devenit previzibili şi predictibili. Combinaţia dintre această politică veche şi complexul birocratic şi tehnocratic de la Bruxelles a dat naştere unui Stat Providenţă care a ajuns să nege realitatea. Imigraţia- soluţia găsită de Uniunea Europeană la dezechilibrul demografic continental- nu a fost niciodată discutată democratic, cu atât mai puţin în Franţa. Schimbarea tulburătoare a unor întinse regiuni sau oraşe din Occident- în sens cultural, rasial, etnic şi religios- a condus spre dezorientarea unei bune părţi a societăţii. Lipsa de programe, viziuni şi strategii a partidelor tradiţionale şi alternanţa cinică, de butaforie, a rolurilor dintre Dreapta şi Stânga, în scopul apărării unei stări încremenite, cer acum decontul. Chiar dacă alegerile regionale nu au modificat substanţial harta politică franceză nimeni nu se mai îndoieşte de potenţialul Frontului Naţional. Drept argument, în Parlamentul ales în 2012 frontiştii Marinei Le Pen au un singur deputat. Astăzi, în 2015, aproape 30% dintre francezi au votat Frontul Naţional. Iar pentru a le învinge pe cele două doamne Le Pen, socialiştii şi republicanii au fost obligaţi să încheie alianţe electorale ceea ce, fără îndoială, a diluat enorm mesajul politic.

Câştigurile electorale ale Frontului Naţional sunt rezultatul exasperării unei societăţi debusolate de decenii de populism, risipă, lipsă de flexibilitate şi politici cu reuşite minime. Costurile au fost imense şi ele ţin de relaţia de încredere cu clasa politică tradiţională, de ascendentul Franţei asupra lumii francofone şi de influenţa acesteia în lume. Nu e nevoie de prea multe analize pentru a stabili că, astăzi, Franţa este o putere de mâna a doua, la dispoziţia strategiilor geopolitice ale S.U.A. şi Germaniei şi că ea nu mai este demult vreun factor de influenţă majoră în Europa. În interior, Statul Providenţă, aprovizionat generos şi de Stânga şi de Dreapta, a stabilit o falie zdravănă, niciodată dezbătută cu curaj, din motive ce ţin de corectitudinea politică, între vechii şi noii francezi, între culturi şi rase care au puţine în comun, care trăiesc atât de diferit sub acoperişul aceleiaşi Republici.

Publicitate electorală

Pe acest fundal, al lipsei de valori, modele şi soluţii, Franţa s-a trezit brusc sub asaltul a două doamne Le Pen. Marine Le Pen, lidera Frontului Naţional, a adunat încet şi sigur victorii electorale succesive, cea mai notorie de până acum fiind cea din 2014, de la europarlamentare. Drumul spre Palatul Elysée, în alegerile prezidenţiale din primăvara lui 2017, pare deschis, în contextul unui François Hollande care conduce un Partid Socialist epuizat şi al unui Nicolas Sarkozy afectat de rezultatele de la regionale din 2015 şi de acuzele de corupţie din timpul mandatului prezidenţial. „Frontul Naţional- ne spune prima doamnă Le Pen, Marine- este singurul partid care apără o Republică cu adevărat franceză, o Republică a cărei singură vocaţie este apărarea interesului naţional, crearea de locuri de muncă pentru francezi, păstrarea modului de viaţă, a valorilor franceze”. Marine Le Pen a înfruntat ostilitatea electoratului parizian, net anti-frontist, când a acuzat „mafia politică”, susţinând că partidele tradiţionale şi-au „împărţit” ţara, făcând uitate regiuni întregi ale ţării, cum ar fi aceea din Nord, cu problematicul oraş Calais. Cealaltă doamnă Le Pen, tânăra Marion, este şi mai explicită în diagnosticul ei: „vechiul sistem e mort şi odată cu el au murit şi reprezentanţii Dreptei şi ai Stângii”. Ambele Le Pen le-au adus francezilor de Sf. Nicolae victorii usturătoare asupra partidelor tradiţionale, a unor lideri cu experienţă, a unei mass- media ostile până la virulenţă şi a unei întregi reţele transpartinice de interese economice şi administrative.

Este Franţa pregătită pentru apusul democraţiei tradiţionale şi pentru epoca doamnelor Le Pen? Cel mai sigur nu. Politica franceză dovedeşte resurse alternative neconvingătore din partea partidelor tradiţionale şi sugerează că acest impas este de durată şi, mai grav, unul structural. Asemănat adesea cu Syriza lui Alexis Tsipras, Frontul Naţional este un partid care respinge integrarea europeană, piaţa comună a forţei de muncă, spaţiul Schengen, politicile comunitare, imigraţia, moneda euro şi chiar apartenenţa la NATO. Dintre toate acestea, evident că mult mai puţine ar fi puse în practică în cazul unei victorii la prezidenţialele din 2017. Franţa nu poate renunţa, oricât şi-ar dori politicienii ei, la liniile instituţionale majore impuse de la Bruxelles. Legăturile cu celelalte state ale Uniunii Europene, şi îndeosebi cu Germania, fac imposibilă descătuşarea rapidă de obligaţii: Marea Britanie, mult mai puţin ancorată în aceste realităţi, a dovedit că mai degrabă alege compromisuri decât un Brexit.

Altceva, însă, se poate întâmpla şi, pe fond, este ceea ce aşteaptă acel segment exasperat al societăţii franceze de la doamnele Le Pen. Recentele alegeri au dovedit aşteptări uriaşe iar cerinţele par a se fi radicalizat: măsuri de eradicare a asistenţei sociale pentru nefrancezi, micşorarea sau anularea stipendiilor acordate statelor eşuate şi defavorizate, stabilirea unor cote draconice de imigrare şi responsabilizarea administraţiei şi instituţiilor statului faţă de structurile paralele ale noilor francezi, de origine asiatică, africană sau est- europeană, preeminenţa statului naţional în faţa instituţiilor europene. Ceea ce Marine Le Pen spunea, recent, în faţa unei mulţimi entuziaste: „pentru a merita naţionalitate franceză, trebuie să vorbeşti franceza, să mănânci franţuzeşte şi să trăieşti franţuzeşte”.

Franţa este la răscruce din punct de vedere politic. Păcatul originar al partidelor tradiţionale a devenit o povară aproape insuportabilă. Frontul Naţional a deschis o polemică, o luptă de idei şi o epocă fără precedent după al Doilea Război Mondial. Şi, mai exotic decât se aştepta cineva, noua „revoluţie franceză” poartă numele doamnelor Le Pen.