De ce avem pușcării academice?
Dezbaterea recentă din presă referitoare la legăturile incestuoase dintre mediul academic universitar, administraţia penitenciarelor şi instituţiile judiciare, pe fondul existenţei unei legi votate în Parlament, a devenit extrem de amplă. Instituţii diverse ale statului -între care Direcţia Naţională Anticorupţie, Corpul de Control al Guvernului şi Ministerul Justiţiei- au anunţat evaluări specifice ale cazului.
Pe fond s-a produs o cauţionare ştiinţifică a unor condamnaţi definitiv, aflaţi în penitenciare, din partea unor cadre universitare. Avizele academice au stat la baza eliminării unor cote de pedeapsă, deciziile finale aflându-se în curtea Ministerului de Interne şi a Ministerului Justiţiei. Polemica a devenit destul de aspră, mai ales pe fondul inexistenţei unor proceduri aplicate unitar, a unor suspiciuni (devoalate oficial de D.N.A.) potrivit cărora nu toate situaţiile sunt normale juridic, a lipsei unor criterii clare de evaluare etică, morală şi academică în interiorul universităţilor în acest caz. În cele din urmă, totul reprezintă o oglindă limpede a societăţii româneşti şi a resursei umane din diferitele instituţii.
Universităţile româneşti au stabilit, printr-o parte a corpului profesoral, parteneriate cu deţinuţii din penitenciare. Lucrările ştiinţifice- coordonate, avizate, recenzate, recomandate- elaborate la Poarta Albă sau Jilava au devenit material bibliografic asumat de edituri recunoscute şi acreditate şi depuse în biblioteci publice. Cu alte cuvinte, s-a reuşit egalizarea între un volum academic al unui cercetător în domeniu, cu un efort specific în spate şi cu un parcurs profesional mai mult sau mai puţin meritoriu, şi o lucrare elaborată în condiţii improprii (în detenţie) de către persoane care, în marea lor majoritate, până la aceste accese de performanţă intelectuală, nu au avut idee de tehnica redactării unui studiu ştiinţific. S-a ajuns în situaţia ridicolă, şi intolerabilă, în care lista lucrărilor unui puşcăriaş oarecare, publicate cu aviz academic şi la edituri cotate, să fie mai consistentă decât a unui cadru didactic universitar sau a unui cercetător în domeniu. Mai mult, ca o curiozitate oarecare, veţi mai constata şi că, în aceeaşi bună măsură, numărul lucrărilor scrise de unul sau altul dintre puşcăriaşii academici depăşeşte vizibil numărul volumelor publicate de cadrele universitare care au avizat, coordonat, recenzat sau recomandat oficial publicarea.
Asanarea unei astfel de situaţii este, oricât aţi dori altceva, de lungă durată şi fără efecte spectaculoase pe termen scurt. Mediul universitar, la fel ca multe alte segmente ale societăţii româneşti, este nimic altceva decât oglinda evoluţiilor statului în ultimul sfert de secol. Clasa politică a României a suferit atacuri nemiloase, în sensul eliminării corupţiei flagrante şi imoralităţii, nu neapărat din partea societăţii, ci a D.N.A. Selecţia din interiorul partidelor şi lipsa acută de programe şi strategii pe termen mediu şi lung, în spiritul evoluţiei spre modernitate şi bunăstare, sunt tarele fundamentale care împiedică conturarea unei vieţi politice aşa cum este aşteptată de societate. Nici nu este de mirare că s-a întâmplat aşa: până în 1989, în România nu a funcţionat decât Partidul Comunist iar o rezervă de politicieni care să reprezinte o alternativă nu a existat. Răbdarea şi presiunile opiniei publice, a instituţiilor sănătoase ale statului, vor conduce, încet dar sigur, spre o schimbare.
Universităţile româneşti, cu excepţia celor cu o tradiţie istorică, sunt o creaţie a perioadei de după 1989. Selecţia, promovarea, spiritul academic s-au conturat şi au evoluat în contextul evoluţiei deloc meritorii a statului după prăbuşirea comunismului. În mediul academic nu există nici moţiuni de cenzură, nici posibilitatea alcătuirii unor coaliţii. Tot în timp, prin eforturi conjugate, care vor veni cu siguranţă şi din partea acelei comunităţi reprezentative pentru actul didactic şi de cercetare, evoluţiile spre însănătoşire vor fi din ce în ce mai vizibile. În acest moment, parteneriatul ştiinţific, legal, încheiat în mod stupefiant între cadre didactice universitare şi academicienii din penitenciare reprezintă un episod relevant al acestei tranziţii. Cuantificarea daunelor rămâne o problemă internă a universităţilor iar demantelarea operaţiunilor ilegale, dacă ele au existat, ţine de responsabilitatea Justiţiei.
Girarea deţinuţilor de către universitari este un moment de cotitură atât pentru mediul academic, cât şi pentru cel juridic. S-a dovedit că politicienii pot legifera lucruri trăznite, a ieşit la iveală că se pot elabora lucrări ştiinţifice în trei zile, fără nicio pregătire academică prealabilă, s-a constatat că derapajul spre ridicol al unei cariere devine periculos şi intolerabil. Toate semnalele opiniei publice nu au înduplecat parlamentarii să rescrie o lege iar toate mecanismele Justiţiei s-au dovedit ineficiente în a opri impostura.
De ce au devenit penitenciarele o pepinieră academică? Pentru că societatea mai are de parcurs un drum lung spre normalizare, pentru că de un sfert de secol boala care a cuprins statul nu a avut sanitari, pentru că ridiculizarea unei cariere a devenit, de decenii, o meteahnă. Sunt soluţii? Cu siguranţă, da.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
