Doamna Prună și luxul românesc al drepturilor omului
Doamna Raluca Prună este ministru al Justiţiei. Membru al guvernului care conduce România după ce, în toamna anului trecut, câteva zeci de mii de voci protestatare au cerut în spaţii publice ieşirea partidelor politice din formula de constituire a Executivului.
La fel ca noi toţi, doamna Prună a aflat, la 16 februarie, cum Curtea Constituţională a României a stabilit că Serviciul Român de Informaţii, ca şi alte structuri de securitate naţională, nu au calităţi instituţionale în urmărirea penală. Apoi, a fost adoptată o ordonanţă de urgenţă din care înţelegem că, în ceea ce priveşte SRI, competenţele de cercetare penală specială sunt exclusiv limitate la punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică. Să fim mai clari: dezbaterea următoare deciziei CCR sugerează că ar fi existat până acum un element cheie în componenţa instituţiilor Justiţiei, şi anume serviciile de informaţii. Şi că, în plus, nu puţine dosare penale sunt opera acestora din urmă sau măcar constituite cu sprijinul SRI.
O astfel de bănuială, care pluteşte nedezminţită în spaţiul public de multă vreme, ar fi intolerabilă în orice stat democratic şi constituţional. Serviciile româneşti de informaţii, în colaborare cu cele americane şi occidentale, au reuşit să inducă o stare generală de stabilitate şi siguranţă în ţară, într-un context internaţional tumultuos. Există cazuri, precum cel legat de Microsoft, unde reuşitele pot fi deja cuantificate. În România nu există califate sharia în interiorul oraşelor, aşa cum se întâlnesc în toate metropolele Europei occidentale: zone de unde, cel mai sigur, se recrutează terorişti şi propagandişti radicali. Este dovada capacităţii, profesionalismului şi muncii tenace a acestor servicii româneşti. Transformarea lor în adjuvante ale Justiţiei ar depăşi, însă, cadrul democratic şi, în astfel de situaţii, ministrul Justiţiei ar fi obligat să acţioneze pentru eliminarea oricărei ingerinţe. Problema este că ambiguitatea a plutit destul timp, Curtea Constituţională, la fel ca responsabilii din Executiv pentru Justiţie, nearătând vreo preocupare pentru o limpezire.
Pentru că dezbaterea publică, de multă vreme, este următoarea: în România, într-un dosar penal, cât este justiţie şi cât este influenţa serviciilor de informaţii? E reală o astfel de abordare într-un stat care e membru al Uniunii Europene de un deceniu aproape?
Lipsită de experienţă politică, alta decât atmosfera aseptică şi matematic orânduită de la Bruxelles, doamna Prună nu a găsit de cuviinţă să explice legăturile contra naturii dintre un stat de drept – dacă au existat -, Justiţie şi securitate naţională în scrierea dosarelor penale. De acord, o bună parte dintre aceste dosare afectează, pe fond, siguranţa naţională: retrocedări, defrişări, vânzări de industrii strategice. Dar cine, în afara clasei politice şi a conducerii Justiţiei (numite politic, în bună măsură) putea stopa aceste atacuri care au vizat şi vizează vulnerabilizarea statului şi a instituţiilor lui? Ministrul Prună crede aşa: „cu o urmărire penală şi o combatere a infracţionalităţii slabe, discuţia despre drepturi e un lux teoretic”. Aşa o fi. Mai demult, cu două decenii în urmă, întrebat de ziarişti ce opinează în legătură cu restituirea proprietăţilor, preşedintele României, Ion Iliescu, a declarat fără reţinere: „proprietatea privată e un moft!” Aşa a fost.
Reacţiile prompte ale mediului politic la competenţele SRI de cercetare penală specială, stabilite prin ordonanţa de urgenţă, sunt relevante pentru tendinţele refuzului absurd al celor din Justiţie de a accepta că societatea românească a trecut de ceva vreme de perioada romantică a luptei cu infractorii corupţi, pe vremea când, în orice dimineaţă, jurnalele de ştiri urmăreau doar uşa glisantă de la sediul central al DNA. Ideea de explica şi comunica transparent, ca orice instituţie bugetară, rămâne un obiectiv greu de atins. Media din România, neobişnuite cu analiza critică obiectivă, au completat scenariile apocaliptice ale liderilor politici. În cele din urmă, chiar şi oficiosul societăţii civile corect plasate, Hotnews, a ţinut să titreze :”SRI câştigă mai multă putere. Guvernul a făcut SRI organ de cercetare penală în cazurile de siguranţă naţională şi terorism”.
Un fost preşedinte (Traian Băsescu), un fost prim-ministru (Victor Ponta) şi un preşedinte al Senatului (Călin Popescu Tăriceanu) au construit propria lor viziune asupra rolului serviciilor de informaţii în actul de justiţie. Niciunul dintre ei, cu reale competenţe executive în lungile mandate de conducere, nu a explicat motivele pentru care au gestionat în înaltele lor funcţii asemenea situaţii intolerabile pe care le reproşează acum tehnocratei Prună. Pentru că, în cele din urmă, clasa politică este principala responsabilă de existenţa acestei ambiguităţi în ceea ce priveşte corectitudinea respectării drepturilor constituţionale în urmărirea penală.
Drepturile şi libertăţile românilor nu pot fi un „lux teoretic”, oricât de puţin respect ai avea pentru instituţiile statului, aşa cum nici proprietatea privată, corect dobândită, nu are de ce să fie un „moft”. Aceste situaţii teoretice au fost obţinute, în Decembrie 1989, cu preţul vieţii. Multe sute de morţi care, tot în spiritul refuzului Justiţiei de a găsi căile de comunicare, juridic nu există. Parchetul Militar a decis, toamna trecută, închiderea dosarelor acestor crime împotriva umanităţii. Noroc că, singură, Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu se abţine în a cere daune şi măsuri statului român pentru a repara o traumă istorică, uitată nedrept de uşor.
Doamna Prună este excedată, probabil, de agenda mandatului pe care îl deţine şi nu simte nevoia de clarificări. Provocată la un răspuns, excentricul ministru al Justiţiei a găsit un răspuns năucitor, care ar fi condus la nenumărate interpelări politice şi civile într-o lume politică oarecum responsabilă. Prună a evaluat la nu mai puţin de un miliard de euro costurile infrastructurii interceptărilor, în condiţiile în care SRI ar rămâne în afara jocului legal.
În locul tehnocratei, neangajate de vreo răspundere politică, a vorbit Codruta Kovesi, care a încercat să elimine suspiciunile devoalate recent. „Este total ilegal să asculţi o persoană dacă nu ai indicii că a comis o faptă de natură penală sau dacă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege” a conchis şefa DNA într-o intervenţie salutară la Radio România. Totodată, Kovesi a evaluat la sume mult mai mici costurile tehnice ale aplicării ordonanţei de urgenţă privind interceptările.
România a intrat într-o altă epocă a istoriei justiţiei. Perioada de insurgenţă, în care opinia publică era satisfăcută cu dosare şi personaje din prima ligă a vieţii politice, nu mai este de mare succes. Rezultatul politic a fost cuantificat în toamna anului trecut, prin învestirea unui guvern tehnocrat şi excluderea partidelor din decizia executivă. Politicul a plătit, prin urmare, prin modificarea substanţială a ofertei nominale electorale. Până la urmă, nici nu e mare schimbare deoarece se remarcă uşor menţinerea structurilor interne de partid de putere, influenţă şi informaţii construite vreme de un sfert de secol.
Acum, poate, este momentul altor aşteptări, legate de „luxul” drepturilor noastre zilnice şi fundamentale. Cine răspunde pentru şpaga anuală de aproape jumătate de miliard de euro, cuantificată de DNA recent? Cam cum arată contractele de utilităţi cu firme care generează corupţie de stat, devoalate doar din motive legate de anchete penale americane? Sau, mai precis, o fi cineva responsabil pentru mai mult de o sută de hectare din Constanţa dăruite de un fost edil în mai bine de un deceniu de dezmăţ administrativ nederanjat juridic?
După aceste răspunsuri, şi multe altele, putem dezbate şi problema „luxului teoretic”, laolaltă cu doamna Prună.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
