Turcia, acum
Prim-ministrul Turciei, Ahmet Davutoglu, a transmis recent un mesaj fără echivoc Europei copleşite de valurile de refugiaţi din Orientul Mijlociu. Mai bine de patru ani guvernul de la Ankara a cheltuit peste 8 miliarde de euro pentru cei aproape 2,5 milioane de sirieni aşezaţi intempestiv în tabere şi în marile oraşe. Invitaţia adresată decidenţilor de la Bruxelles este una de cooperare în spiritul egalităţii şi încrederii. „Suntem o zonă tampon între haos şi Europa” a subliniat Davutoglu şi a remarcat că sunt destule indicii că, de la frontierele Balcanilor, se ridică „o fortăreaţă creştină europeană”.
De decenii întregi, Turcia este lăsată la uşa instituţiilor europene, în aşteptarea integrării. Rezerva Germaniei şi Franţei de a stabili un calendar clar pentru aderarea la Uniunea Europeană a produs nu puţine reacţii emoţionale la Ankara. Blocarea în mod constant a negocierilor a reflectat o lipsă de seriozitate a procesului ca întreg. Umiliţi deja de refuzurile repetate, ca şi de scenariile alternative elaborate la Bruxelles, politicienii turci au pus sub semnul întrebării sinceritatea Europei.
Şi nu doar atât. De mai bine de un deceniu, prin Recep Tayyip Erdogan, partidul conservator AKP, aflat la conducerea guvernului, a găsit soluţii alternative la Europa. În istoria Republicii nu au fost înregistrate creşteri atât de bruşte în economie şi în nivelul de trai şi acest lucru a condus la victorii electorale repetate şi consistente. Datoria către FMI a fost achitată, rezervele Băncii Naţionale au sporit de peste patru ori în ultimii 10 ani, datoria publică şi deficitul bugetar s-au redus simţitor. De asemenea, tot mai frecvent, Turcia parcurge drumul de la o putere geopolitică şi economică marginală şi asistată la o putere regională majoră, dacă nu cumva chiar la un pol de influenţă într-o bună parte geografică a lumii.
Sigur, există discuţii intense privind situaţia democraţiei turce, a liberei exprimări, a dreptului de asociere, a situaţiei nerezolvate a populaţiei kurde. Ironia este că atât Recep Tayyip Erdogan cât şi partidul său au fost obligaţi ca, în ultimul deceniu, să deschidă extrem de larg uşa Turciei către Europa. Asumarea standardelor Uniunii Europene a permis un proces de democratizare a instituţiilor de la Ankara, favorizând o detaşare de stilul autoritarist, întrerupt de lovituri de stat militare, care a urmat lui Kemal Ataturk după 1938. Lider al Partidului Justiţiei şi Dezvoltării (AKP) până în momentul în care a devenit preşedintele Republicii, Tayyip Erdogan a dat semnale că este mai degrabă o construcţie ingenioasă de kemalist convins şi islamist fervent. Chiar dacă există avertismente interne şi externe că Turcia ar putea să derapeze spre autoritarism, s-a dovedit că opoziţia politică, presa şi societatea civilă deţin mai multă putere decât cu decenii în urmă. Alegerile parlamentare din vara acestui an, când AKP a pierdut majoritatea şi nu a putut forma un guvern, ca şi incapacitatea preşedintelui Republicii de a desena o Constituţie autoritaristă, cum preconizează opozanţii săi, dovedesc că instituţiile Turciei sunt mature şi orientate spre modelul occidental. Sigur, o agendă de negociere la Uniunea Europeană şi asumarea normelor instituţionale ar transforma şi mai convingător societatea turcă.
Alinierea Turciei la cerinţele Germaniei şi Franţei, în special, poate fi un proces de durată, neconvingător şi lipsit de speranţă dacă nu va avea un parcurs stabilit şi, mai presus de toate, dacă nu va exista voinţa de a integra un stat cu o populaţie de peste 80 de milioane de locuitori în structurile europene. În aceeaşi măsură, este imposibilă o acţiune de deratizare politică şi instituţională a focarelor de conflict din Orientul Mijlociu (Siria şi Irak, cu precădere) fără aportul Turciei. O Turcie şi mai democratică, europeană instituţional, ar putea să stabilească standarde într-o regiune devastată, azi, de conflicte interne şi caracterizată de grave deficienţe de funcţionare democratică a instituţiilor în majoritatea statelor.
Alegerile parlamentare anticipate din 1 noiembrie vor construi o nouă formulă guvernamentală. Noul Executiv de la Ankara, democratic ales şi învestit, ar avea posibilitatea de a declanşa un proces rapid de apropiere de Uniunea Europeană. Momentul instituţional şi geopolitic ar trebui să fie mai favorabil decât oricând pentru o integrare a Turciei în familia europeană. Pentru că s-a dovedit, în momente de impas, precum acestea din ultimele luni, că Uniunea Europeană are în Turcia un partener viabil şi solid. Iar momentul în care Turcia ar deveni integral europeană poate fi cel de acum.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
