Cu un impact emoțional mult mai redus decât moartea longevivului președinte Hugo Chavez, dar de o importanță politică maximă, alegerea lui Nicolas Maduro în calitate de președinte al Republicii Bolivare Venezuela, la 16 aprilie 2013, a simbolizat pentru adepții ,,chavismului’’ continuarea traseului construcției ,,socialismului de secol XXI’’ lăsat moștenire de fostul președinte-simbol.
Polarizată politic radical, societatea venezueleană a demonstrat la alegerile prezidențiale că democrația în Venezuela este ,,forțată’’, iar legitimitatea dată lui Maduro prin diferența de numai 1% din voturile exprimate este de-a dreptul contestabilă. De această părere este învinsul Henrique Capriles Rodonski care a declarat că în situația actuală ,,nu există o majoritate’’ ci ,,două jumătăți’’. Situația dată demonstrează, într-adevăr, o discreditare cantitativă enormă a legitimității alegerii noului președinte de la Caracas, mai ales în contextul în care circa jumătate din cele 79% a participanților la vot nu s-a exprimat pentru moștenitorul lui Chavez. Un atare deznodământ poate fi explicat prin faptul că Chavez nu a reușit ,,să-l îmbrace’’ îndeajuns pe succesorul său cu propria personalitate charismatică și politică, astfel încât adepții ,,democrației socialiste’’ (în majoritate, categoriile sociale vulnerabile) să nu resimtă șocul ,,morții politice’’ odată cu moartea marelui lider, această problemă a succesorului fiind frecvent întâlnită în regimurile politice longevive care au reușit să câștige încrederea populației. Totodată, nu putem nega faptul că în cei 14 ani de guvernare, popularitatea regimului Chavez se diluase lent în rândul societății (exemplu fiind protestele din 2002 care s-au soldat cu preluarea pe o durată scurtă a puterii de către Pedro Carmona și finalizate printr-un referendum de demitere a lui Chavez), ori alegerile prezidențiale din această primăvară nu puteau fi decât momentul potrivit de preluare a puterii de către opoziție pe fundalul unui pronunțat ,,vid de putere’’ post-Chavez.
Deși continuă să fie puternic contestată în interior, recunoașterea grăbită a lui Maduro pe plan internațional de către state precum Rusia (președintele Putin invitându-l la Kremlin), Belarus, Brazilia sau Cuba vorbește despre faptul că acestea nu doresc schimbarea vectorului extern al Venezuelei și mizează pe continuarea politicii externe ,,antiamericane’’ marca Chavez și pe exercitarea unui rol cât mai important în politica energetică mondială ca stat membru OPEC.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
