M-am născut cu un an înainte de Revoluție. Ai mei erau foarte tineri când am apărut, iar Revoluția părea încă departe în octombrie 1988. Am copilărit în dubioșii ani 90, când nu mai era nici comunism, dar nici democrație nu prea era. Îmi amintesc de sticlele de lapte, cu căpăcelele lor de staniol, deși n-am stat niciodată la coadă pentru ele, de sifonul acoperit cu împletitura aia de plastic, deși l-am cărat abia târziu, când deja treceam pe apă minerală, de televizorul cu tub în spate care era să mă omoare când am încercat să-l fac leagăn pentru frate-miu și de toate celelalte care, apoi, au dispărut brusc, nici nu mai știu exact cum.
La fel de brusc m-am trezit că-mi începe adolescența. Era la începutul anilor 2000, altă perioadă dubioasă când, teoretic, comunismul dispăruse de tot dar, practic, taică-miu era furios că trebuie să aleagă între Vadim Tudor și Ion Iliescu. A ales și el, ca și ceilalți, răul cel mai mic. Nu l-am condamnat niciodată pentru alegerea lui pentru că nici acum nu știu ce e mai bine să faci: să alegi un nebun sau un criminal?
Apoi, în 2004, taică-miu m-a luat de-o mână, pe mama de alta, și am mers să votăm: ”Ne alegem președintele”, spunea tata mândru, de parcă de el depindea dacă este ales Traian Băsescu sau Adrian Năstase. Eu îmi alegeam președintele din tribune, pentru că îi așteptam pe ai mei în sala de clasă de la Liceul Energetic, unde eram arondați. Aveam buletin de vreo doi ani, dar încă nu puteam vota la cei 16 ani ai mei.
Tot atunci a început și revolta mea de adolescentă și am început să aud tot mai des de la ai mei: ”Cât ești în casa mea respecți regulile mele”. Erau chestiuni despre ora de venit acasă, despre locurile în care voiam să umblu, despre oamenii cu care ieșeam sau orele de la liceu care îmi plăceau sau nu și altele. Dar vorba asta, ”Casa mea, regulile mele”, am asimilat-o cumva, dintotdeauna, cu votul.
Mândria și puterea alor mei din zilele în care votau am translatat-o atât de rapid și fidel în subconștientul meu de adolescent care abia aștepta să scape de ”Casa mea, regulile mele” încât, în 2008, am mers aproape alergând la secția de vot pentru că asta era, pentru prima dată, ”Casa mea, regulile mele”.
Primul meu vot a fost, de fapt, prima mea revoltă de puștoaică, prima dată când puteam să aleg ceva fără ca ai mei să fie lângă mine. Un fel de ”Votul meu, regulile mele”. Abia acasă vedeam dacă opțiunile noastre coincideau sau nu. De multe ori era votul tău, dar încă regulile mele în casă.
Aveam 20 de ani când am votat prima dată. Mi-amintesc că taică-miu a rămas de mână doar cu mama și ei abia intrau în sala de clasă din liceu, acolo unde eu îmi fluturam deja buletinul în aer, mândră că-mi alesesem primarul și, apoi, parlamentarii înaintea lor. Evident, n-au ieșit cei pe care-i votasem, dar n-a fost asta o problemă, ci ce a urmat după. Pentru că la scurt timp m-am înrădăcinat în presă, am crescut și am început să înțeleg lucrurile altfel, în toată lungimea și lățimea lor.
Prima lecție învățată: prezența la vot.
Spre exemplu, în 2008, atunci când eu am votat prima dată, pentru alegerea primarului Constanței, Radu Mazăre a câștigat al treilea mandat de primar cu 68,65% din opțiunile exprimate de constănțeni. Imediat după seara alegerilor, Radu Mazăre a ieșit într-o conferință ca să spună că în loc să se erodeze, fiind la al treilea mandat, iată, el stă tot mai bine din punct de vedere electoral pentru că a câștigat cu 12 procente mai mult decât în 2004, când fusese ales cu 56,5% din voturile contănțenilor.
Lucrurile nu erau deloc așa, dar nici Radu Mazăre nu mințea. Cum a fost posibil? Simplu.
În 2004, Radu Mazăre a fost ales de 56,5% din cei 53% de constănțeni care au ieșit la vot. Adică, pe Radu Mazăre l-au ales în jur de 30% din constănțenii cu drept de vot.
În 2008, Radu Mazăre a fost ales de 68,65% din cei 46,34% din constănțenii cu drept de vot. Adică, pe Radu Mazăre l-au ales tot în jur de 30% din constănțenii cu drept de vot.
Practic, pe Radu Mazăre îl votase același număr de oameni și în 2004, și în 2008, dar în statistici părea că opțiunile pentru el au crescut cu 12 procente, de la 56,5% în 2004 la 68,65% în 2008.
Așadar, cei 7% din constănțenii care au votat în 2004 și care au decis ca în 2008 să nu mai meargă la vot au dat un cec în alb candidatului favorit în cursa electorală. Un cec de plus 12%, fără ca Radu Mazăre să facă nimic. A primit 12% în plus doar pentru că n-au mai votat 7% din constănțenii care puteau să facă asta.
Apoi, trebuie să înțelegem că o prezență mică la vot favorizează în general partidele mari, cu vechime, cu bazin electoral solid, cu mulți membri de partid și structuri zdravene în teritoriu, cu primari și organizații numeroase. Pentru că ele își mobilizează bine electoratul și pornesc de la un bazin minim format, cel al membrilor de partid. În România, PSD este cel mai puternic și bine organizat partid. Cel puțin în Constanța el funcționează ca o structură militară. Codrin Ștefănescu declara, în 2017, că PSD are aproape 550.000 de membri care plătesc cotizație și încă aproape 300.000 de membri care nu plătesc cotizație, dar au carnet de partid.
Așadar, extrapolând la alegerile din 26 mai, PSD, care este categoric cel mai puternic și bine organizat partid din România, are un bazin electoral minim de 1,7-2 milioane de votanți – o medie calculată după informațiile furnizate de Biroul Electoral Central, referitoare la scorurile înregistrate de PSD până în prezent. De verificat aici.
Asta arată că:
Dacă am vota toți, 100%, bazinul minim PSD ar însemna în jur de 10%.
Dacă ar vota 75% dintre noi, bazinul minim PSD înseamnă în jur de 12-13%.
Dacă votează 50% dintre noi, bazinul minim PSD înseamnă aproape 20%.
Dacă votează 40% dintre noi, bazinul minim PSD înseamnă în jur de 25%.
Dacă votează 35% dintre noi, bazinul minim PSD e undeva la 28%.
Dacă votează 30% dintre noi, bazinul minim PSD înseamnă aproape 32%.
Dacă votează 25% dintre noi, bazinul minim PSD înseamnă aproape 38%.
Orice procent sub aceste cifre, la aceste prezențe la vot, înseamnă că, în ultimii doi ani și jumătate, PSD a pierdut mai mult electorat decât ar putea calcula matematica până acum.
Orice procent peste aceste cifre, la aceste prezențe la vot, înseamnă că, în ultimii doi ani și jumătate, PSD nu a pierdut atât electorat cât ar fi crezut unii dintre noi că e posibil.
Restul sunt calcule și surprize.
***
În ultimele zile au curs șiroaie de explicații despre de ce trebuie să mergem la vot. Sau cel puțin așa s-a întâmplat în bula mea. E trist și îngrijorător că mulți dintre noi am fost nevoiți să explicăm, fie în postările de pe rețelele de socializare, fie în articole de presă sau în particular, părinților, rudelor, prietenilor, de ce trebuie ca fiecare dintre noi să voteze, fie că ne alegem europarlamentarii, primarii, parlamentarii sau președintele.
Se întâmplă asta, evident, din cauza dezamăgirilor pe care le-am încasat după fiecare rundă de alegeri în care am ales ”răul cel mai mic”. La 30 de ani de la Revoluție, răul ăsta cel mai mic a fost mai mare după fiecare scrutin până când, în fața urnelor, am început să nu mai vedem ”răul cel mai mic”. A fugit, s-a ascuns, a fost înghițit de răul mai mare, nu se știe, cert e că acum pare că nu mai e.
După ce am încercat să digerăm toate alianțele politice posibile, după ce am fost martorii cumetriilor și businessurilor transpartinice din cele mai greu de tolerat pentru oamenii cu bun simț, este firesc să ni se pară că ”răurile” au ajuns să măsoare și să cântărească la fel. Se întâmplă asta și din cauza polarizării radicale din spațiul public și care, în ultimii ani a căpătat accente periculoase.
Cei care nu vor să voteze pentru că „toți sunt o apă și-un pământ” sunt ”încurajați” în demersul lor și de isteriile din spațiul public, fie că sunt anti-PSD-ALDE, fie că sunt anti-PNL-USR-PLUS. În ambele cazuri, isteria de orice fel vine la pachet cu lipsa lucidității, or lucrurile astea nu fac bine nimănui, în niciun context. Isteria e primul semn al oboselii, al abandonului, și se instalează atunci când rațiunea dispare.
Însă, ceea ce cred că nu poate să dispară vreodată, cel puțin nu din urechile generației mele, este acel ”Cât ești în casa mea respecți regulile mele”. Pentru că și atunci, și acum, este vorba de același lucru: Casa mea, regulile mele. Adică, mâine, în 26 mai, și în toate celelalte runde de alegeri este vorba de:
Votul meu, regulile mele.
Ne bucurăm că ne citești!
Dacă vrei să ne și susții:
