Zdrențele revoluției lui Tsipras

Fără doar şi poate, Alexis Tsipras se simte bine la Salonic, în luna septembrie.

Anul trecut, când era doar liderul opoziţiei, promitea tuturor celor care doreau să îl creadă că, după venirea la putere, va înfiinţa peste 300.000 de locuri de muncă (la o populaţie totală de 10 milioane de locuitori), va stopa privatizările, va creşte salariul minim şi, ceea ce era cel mai important, va anula cea mai mare parte a datoriei externe de peste 300 de miliarde de euro. Grecii au consimţit la revoluţia promisă de Syriza şi au impus, la finele lunii ianuarie, un cabinet eterogen, compus din marxişti, maoişti, radicali de stânga. „O victorie grea precum Istoria!” este doar unul dintre titlurile de primă pagină de atunci, ales din cotidianul „Efimerida Ton Syntakton”. O revoluţie inspirată de rebuturile ideologice ale Stângii, populistă şi cu puţine soluţii viabile. Ultima revoluţie comunistă a Europei.

Anul acesta, tot la Salonic, liderul suprem al Syrizei este din nou în afara guvernului, tot în aşteptarea alegerilor şi vorbeşte la fel de convingător. „Ţara noastră- spune Tsipras- nu mai este paria Europei, ţară de leneşi care cer bani, ci poporul care cere ceea ce i se cuvine şi care vrea să schimbe Europa”. După o revoluţie eşuată, discursul acesta e departe de faima celor anterioare: sondajele spun că abia în jur de 25% din electorat mai crede în Syriza şi în programele ei.

Publicitate electorală

La 20 septembrie, pentru a treia oară în acest an, grecii vor fi chemaţi la urne. La fel ca în ianuarie, este vorba despre alegeri parlamentare anticipate. La 20 august, după o experienţă de şapte luni, Alexis Tsipras şi Syriza au renunţat la putere iar preşedinta Curţii Supreme, Vassiliki Thanou, a devenit prima femeie şef de guvern din istoria Greciei.

Cine a înfrânt glorioasa revoluţie grecească a Syrizei?

În primul rând, propria retorică, a premierului şi a fostului ministru de Finanţe, Yanis Varoufakis. Doi lideri atipici, lipsiţi de scrupule în ceea ce priveşte relaţia Greciei cu creditorii internaţionali, şi în special cu Germania, iubitori de motociclete, atei şi lipsiţi de cravată. Promisiunile din campania electorală nu au putut fi îndeplinite iar Atena a devenit, pentru luni bune, ţinta presiunilor politice şi financiare. Acordul financiar care a intrat în vigoare la 19 august, în preziua demisiei lui Tsipras, prevede un ajutor de 86 de miliarde de euro pentru Grecia, din care o primă tranşă, de 23 de miliarde, este deja pe rol. Condiţiile impuse par a fi, chiar, mai grele decât ar fi fost de conceput sub dominaţia vechilor partide tradiţionale: conservatorii- Noua Democraţie şi socialiştii- PASOK. O bună parte din proprietăţile deţinute de stat au fost deja vândute sau propuse spre privatizare, au fost tăiate ajutoare sociale scandaloase, Parlamentul a votat măsuri fiscale şi juridice menite să aducă Grecia în rândul statelor europene obişnuite şi să impună societăţii o mentalitate fiscală civilizată. Mai precis, este vorba despre colectarea taxelor şi impozitelor care, până în această vară, era o procedură benevolă pentru guvernele şi administraţiile de la Atena.

Ca în orice revoluţie, discursul Syriza a fost îmbrăţişat cu entuziasm de o societate obosită de măsurile de austeritate, anxioasă la proiecte politice şi foarte reticentă la sugestii externe. În primăvara acestui an, aproape 70% dintre greci aveau încredere în Alexis Tsipras şi în guvernul lui. Dar, la fel de repede, iluziile s-au spulberat. Băncile închise săptămâni la rând şi spectrul falimentului financiar, restricţiile la retragerile din conturi, zvonurile privind măsuri de trecere oneroasă la o monedă paralelă, haosul legislativ din primele luni, incapacitatea de a găsi resursele necesare pentru a acoperi promisiunile generoase, atitudinea lipsită de echivoc a liderilor revoluţionari în faţa europenilor de la Bruxelles, Paris sau Berlin şi reacţia fără precedent a Berlinului şi aliaţilor săi au condus la ştergerea rapidă a multor procente de susţinere publică şi la ravagii interne în Syriza.

În al doilea rând, Syriza a fost măcinată de un adevărat război civil în interiorul grupului parlamentar şi al conducerii. Capitularea necondiţionată şi oarecum umilitoare (dacă am privi spre discursurile electorale) a lui Alexis Tsipras în faţa instituţiilor financiare europene şi mondiale a reprezentat începutul sfârşitului revoluţiei: semnalul a fost dat de demisia exoticului ministru al Finanţelor. Referendumul organizat în 5 iulie, în plină incapacitate de plată pentru statul elen, a stabilit că mai bine de 61% dintre greci nu îşi mai doresc o colaborare cu creditorii. Cu alte cuvinte, s-a votat pentru relaxarea, poate chiar anularea măsurilor de austeritate şi pentru reeşalonarea imensei datorii externe. Nu a fost să fie. La acel moment, Grecia, membră a zonei euro, se afla într-o companie deloc distinsă, alături de Zimbabwe, Somalia şi Sudan, ţări care au acceptat falimentul şi care sunt în imposibilitatea de a face plăţi. Mesajele insistente ale lui Alexis Tsipras către Moscova nu au ajutat la nimic: Vladimir Putin nu mai stăpâneşte, nici el, o Rusie potentă ca odinioară şi, în plus, relaţiile dintre Kremlin şi Occident sunt şi aşa destul de complicate din momentul ocupării peninsulei Crimeea, în primăvara anului 2014.

Rebelii din Syriza s-au adunat în jurul fostului lider comunist Panagiotis Lafazanis şi au înfiinţat Unitatea Populară. La alegerile anticipate din septembrie, UP şi-a propus să devină cel mai important partid de opoziţie, predicând virulent abolirea programelor de austeritate, naţionalizarea băncilor, suspendarea plăţilor externe. Fostul colaborator al lui Tsipras, căruia i s-a adăugat şi şefa Parlamentului de la Atena, Zoe Konstantopoulou, susţine că „Grecia a devenit un protectorat german iar grecii nişte sclavi”. Şi că revoluţionarul şef al Executivului ar fi pus interesele Europei şi ale Angelei Merkel mai presus de cele ale Greciei. Lui Alexis Tsipras nu i-a mai rămas decât să admită că Unitatea Populară a preluat, practic, mesajul radical al Syriza din ianuarie 2015. Dar şi că soluţia adoptată de el a fost pragmatică şi valabilă pe termen lung: „voi fi sincer: nu am obţinut acordul cu creditorii la care ne-am aşteptat înainte de alegerile din ianuarie”. Rebelii nu îl cred şi mizează pe supărarea electoratului. Distinsa Zoe Konstantopoulou a cerut, chiar, ruperea oricăror relaţii cu Uniunea Europeană şi FMI şi, de ce nu, revenirea la vechea şi buna monedă naţională, drahma.

În al treilea rând, Opoziţia din Grecia, sau măcar partea ei de Dreapta, nu numai că a reuşit să îşi menţină credibilitatea dar a devenit, în momentul de faţă, principala forţă contracandidată a Syrizei şi un element cheie al viitorului guvern de la Atena. Noua Democraţie este cotată în sondaje la mai puţin de un procent de formaţiunea lui Alexis Tsipras, fiind în creştere constantă în preferinţele electoratului. Noul lider conservator, Evangelos Meimarakis, este un lider puţin carismatic şi deloc cu notorietatea vechilor premieri. Unii analişti pariază pe această discreţie ca fiind decisivă în meciul electoral din 20 septembrie. Meimarakis a anunţat că partidul pe care îl conduce crede în consens şi cooperare şi că locul Greciei este în Europa. „Tsipras a înţeles târziu acest lucru deşi a început să aibă o relaţie atât de apropiată cu Merkel şi Hollande încât nu face niciun pas fără să îi consulte” a declarat el, concis, agenţiei naţionale de presă, ANA.

Noua Democraţie a sprijinit Syriza în Parlament: fără votul deputaţilor conservatori niciunul dintre programele de reformă impuse de europeni guvernului de la Atena nu ar fi obţinut majoritatea. Este şi motivul pentru care Panagiotis Meimarakis nu exclude o alianţă guvernamentală cu foştii revoluţionari conduşi de Tsipras. Cu alte cuvinte, Noua Democraţie acceptă că la Stânga greacă socialiştii din PASOK, în plină disoluţie şi cu şanse minime de a intra în noul Parlament, pot fi înlocuiţi de Syriza şi că o mare coaliţie, după model german, se poate alcătui şi sub Acropole în faţa ofensivei radicalilor comunişti şi anarhişti (Unitatea Populară) sau a extremei drepte (Zori Aurii). Soluţie respinsă categoric, acum, de Alexis Tsipras. Fostul premier vorbeşte de diferenţe ideologice mult prea mari şi, ca să fie şi mai convingător, susţine că între Noua Democraţie şi Syriza este tot atâta distanţă cât între zi şi noapte.

Ce va fi după 20 septembrie? Grecia, cel mai probabil, va stabili două coordonate: va accepta un guvern de coaliţie (care nu va fi colorat doar de Stânga) şi, cel mai important, va elimina pretenţiile revoluţionare ale lui Alexis Tsipras şi susţinătorilor lui. Aproape sigur, după şapte luni de guvernare şi după capitularea în faţa Germaniei, Syriza s-a transformat într-o banală formaţiune politică aflată la mai stânga de PASOK şi care, până la urmă, se poate gândi la o coabitare guvernamentală cu Noua Democraţie.